Criza de identitate prin care trece spectrul politic de stânga din Franţa are la bază o presupusă slăbire a intervenţiei puterii publice în economie. De la mijlocul anilor ’90, dezvoltarea pieţei financiare mondiale şi globalizarea comerţului au avut ca efect reducerea impactului intervenţiilor statului în economie, scrie Méadel pentru Le Monde.
Pârghiile tradiţionale ale intervenţiei puterii publice, anume legislaţia, investiţiile publice şi impozitele, pot fi ocolite de actorii economici care au cum să se mute în altă parte, acolo unde mediul juridic şi fiscal este mai favorabil intereselor lor, continuă Méadel.
Înseamnă oare aceasta că statul nu mai are mijloace prin care să poată contracara aceste forţe care se manifestă la nivel modial?
În contextul în care cea mai gravă criză a secolului nu s-a terminat, liberalizarea pieţelor, la care stânga a contribuit semnificativ în anii ’80, apare astăzi ca inamicul numărul unu al interesului general. Din 2008, pentru a face faţă prăbuşirii încrederii în urma crizei subprime, cea mai mare parte a instituţiilor internaţionale – FMI, OCDE – şi a guvernelor europene au recunoscut că intervenţia statului era necesară şi că jucătorii „nebuni” de pe pieţele financiare ar fi trebuit supravegheaţi mai strict.
Intervenţionismul trebuie reinventat
Americanii au fost primii care au intervenit pentru a-şi salva companiile ameninţate de criză, apoi au fost ţările europene. Franţa a acceptat să garanteze pentru datoriile băncilor sub mandatul lui Nicolas Sarkozy, dovadă că stânga nu este singura care crede că, fără puterea publică, piaţa duce economia la pierzanie.
Intervenţia statului, nici planificare şi nici dereglementare, intervenţionismul trebuie să se reinventeze la nivelul mijloacelor şi al structurii în trei feluri. În primul rând, făcând cel mai important principiul „îţi dau, îmi dai”. Deoarece puterea publică (statul şi colectivităţile locale) a dat ajutoare publice de 40 de miliarde de euro companiilor, ea trebuie să poată obţine compensaţii pentru interesul general.
Spre exemplu, niciun cent de subvenţii publice nu ar trebui oferit fără ca acordul să cuprindă obligaţii privind formarea profesională permanentă şi investiţii pentru viitor. Nerespectarea acestor obligaţii ar trebui să declanşeze sancţiuni.
Locuinţele şi transportul
În al doilea rând, intervenţionismul ar trebui să se reinventeze în sensul reconfigurării politicii industriale la nivel local. Statul trebuie să joace un rol, dar de asemenea trebuie să ştie cum să delege mai bine pentru a putea distribui mai bine. Actorii locali trebuie implicaţi, iar statul trebuie să le ofere mai multă putere mai ales în privinţa supravegherii contractelor de tipul „eu te formez, dar trebuie să munceşti pentru mine un timp pentru a-mi recupera investiţia” încheiate cu companiile.
În al treilea rând, prin investiţii în două sectoare cheie bogate în locuri de muncă nerelocabile: locuinţele şi transportul. În primul rând sectorul imobiliar, deoarece acesta este prima condiţia a unei vieţi decente şi permite fiecăruia să aibă mobilitatea geografică găsirii locului de muncă pe care-l caută. Apoi transporturile, deoarece un sistem de transport funcţional şi eficient permite salariaţilor să se deplaseze spre locul de muncă şi favorizează crearea de locuri de mncă şi dezvoltarea economică.
Totodată, statul trebuie, prin acorduri bilaterale, regionale şi mondiale, să protejeze depozitelor particularilor contra manevrelor financiare riscante. Băncile vor mai puţin control, legislaţie mai laxă, pentru a putea face pariurile financiare care le-au reuşit atunci când totul a fost bine.
Toate ştiu însă că, atunci când vine pericolul, statul este cel căruia îi cer ajutor. Puterea pe care băncile o deţin este imensă. Ele au puterea de a se opune intervenţiei statului cu evocând prăbuşirea sistemului. Unele state au cedat şi au naţionalizat pierderile băncilor în detrimentul contribuabilului. A venit timpul ca acest şantaj să înceteze şi ca statul să forţeze respectarea interesului general, chiar dacă aceasta ar fi împotriva intereselor pieţei financiare.
