Anuntarea finalistelor in competitia pentru privatizarea BCR a fost surprinzatoare pentru unii, in special prin numele mari care au ramas pe dinafara. Dar asa se intampla de obicei atunci cand criteriul hotarator de selectie este pretul. Peste 3 miliarde de euro au ofertat cele doua finaliste, Erste Bank (Austria) si Millennium BCP (Portugalia). Cele doua banci nu sunt cele mai mari care puteau sa fie, mai ales pentru "bijuteria coroanei", cum este considerata BCR. Dar ele au fost dispuse sa riste cel mai mult, fiindca pentru 3 miliarde de euro e putin probabil ca nu se vor imprumuta la randul lor. Oricum insa, cu putine exceptii, marile privatizari din Romania nu s-au facut cu mari investitori. Cu tot respectul, OMV sau OTE, ca sa dau numai doua exemple, nu sunt printre cele mai mari corporatii din domeniul lor. Din topul mondial al primelor 100 de transnationale, publicat de UNCTAD, mai putin de 20 au filiale in Romania.
Erste este o banca regionala, care opereaza in Cehia, Slovacia, Ungaria, Croatia si mai nou Serbia (unde tocmai a achizitionat o banca pentru numai 73 de milioane de euro). Deci are experienta si cota de piata in Europa Centrala si de Est. BCP este mai degraba o banca multi-locala, avand filiale (nu mari) in Polonia, Grecia si mai nou Turcia; de asemenea are filiale in SUA, Africa si Asia orientate in special catre emigrantii portughezi.
Pentru Erste si BCP, BCR inseamna o extindere importanta a activitatilor lor. BCR nu e doar o alta banca, este un adevarat pariu pentru amandoua pretendentele. Si, intr-un fel, o garantie impotriva vreunei oferte ostile de preluare, la ele acasa. Este interesant si ce se va intampla cu participatiile BCR la 24 de companii financiare si non-financiare, intre care BCR Chisinau sau Banca Anglo-Romana.
Am avut curiozitatea de a citi rapoartele anuale ale Erste si BCP din ultimii ani si se pare ca ambele sunt banci dinamice, flexibile, profitabile si cu relativ putini angajati. Asta inseamna insa ca internalizarea costurilor de restructurare a BCR nu va fi un proces usor pentru nici una dintre ele. Pentru amandoua, BCR este o nuca tare: multi angajati, o istorie zbuciumata, operand pe o piata in care principalele surse de profitabilitate de pana acum (titlurile de stat si spread-ul foarte mare dintre dobanda activa si cea pasiva) se estompeaza.
Pana la urma, ce ar trebui sa ne intereseze pe noi nu este neaparat cine sunt finalistele, nici cine este castigatorul. Daca tot s-a hotarat ca Romania sa ramana fara banci de stat (cu exceptia Eximbank), macar sa luam niste bani pe ele.
Cred totusi ca trebuie sa ne preocupe trei lucruri. In primul rand, stabilitatea sistemului bancar din Romania. BCR este cheia acestei stabilitati, si oricine o cumpara nu trebuie sa abuzeze de ea. In al doilea rand, trebuie asigurat (chiar crescut) nivelul de concurenta post-privatizare pe piata bancara romaneasca. Aceste doua aspecte pot fi abordate in contractul de privatizare. Poate invatam din greselile trecutului si facem de data asta un contract beton.
Al treilea aspect, si poate cel mai important, este ce se va intampla cu banii din privatizarea BCR. Daca pretul a fost criteriul dominant, atunci sa stim si de ce: ce se face cu acesti bani? Eu unul nu as agrea sa fie folositi pentru plata datoriei publice, asa cum se pare ca doreste FMI. Parerea mea este ca avem oricum o datorie publica prea mica. Romania nu are nevoie de deficite zero, ci de investitii pentru dezvoltare. O propunere lansata recent ar fi aceea de a folosi acesti bani ca pe un fond de co-finantare a fondurilor structurale, care sa ridice nivelul de absorbtie al acestora in Romania. Daca acest lucru se va realiza prin intermediul unei Companii Nationale de Infrastructura sau nu, ramane de discutat. Cred insa ca 3 miliarde de euro din venituri extra-bugetare (cum sunt veniturile din privatizare) sunt o sansa rara. Tot ce ne trebuie insa este si un plan de cheltuieli. De vandut a fost usor, pentru ca era o conditie impusa de UE. De cheltuit banii cu folos va fi insa mult mai dificil.
Liviu Voinea este conf. univ. dr. la SNSPA
