"Toate cantecele, Stalin/ ni le-a daruit./ Fara el, doar cant de jale/ am fi auzit" (dintr-o poezie de Octav Pancu - Iasi, martie 1953). Desigur, istoria acelor zile si ani se scrie altfel in zilele noastre. Vazute insa de aproape, lucrurile aratau o suprafata aparent foarte linistitoare.
Copiii puteau fi castigati cel mai usor pentru o cauza pe care majoritatea parintilor lor nu o impartaseau. Statul comunist roman de atunci, complet aliniat politic Uniunii Sovietice si strivind prin teroare si crime orice fel de opozitie sau incercare de opozitie, trebuia sa planga moartea tiranului la fel ca Moscova.
Revista pentru copii Luminita, din care am citat randurile de mai sus, era plina de astfel de evocari, exprimate in versuri si proze de calitate indoielnica, dar obligat militante. De altfel, nici numele acestei reviste colorate si cu aparitie bilunara nu era intamplator. Asa cum Scanteia traducea numele ziarului comunist rusesc Iskra, tot asa, revista pentru copii aducea prin titlul ei un diminutiv cu semnificatie apropiata. Cu aparitie bilunara, revista era editata de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Muncitor (fostul si apoi viitorul UTC), tot dupa modelul sovietic. Revazand de curand mai atent numarul 6 din 25 martie 1953 al revistei, pe care il am din cursul primar, am constatat ca locul imprimarii nu apare nicaieri.
La penuria de publicatii colorate de atunci, e posibil ca ea sa fi fost tiparita chiar in URSS.
Oricum, cu siguranta ca pretul ei de cost era cu mult mai mare decat cel de vanzare, tocmai din dorinta de propaganda in randurile copiilor si chiar ale parintilor lor.
In ideea de mai sus, primul text militant versificat din Luminita imagina un dialog repetat intre mama si fiica ei din cursul primar.
Mama o obisnuise, pasa-mi-te, pe copila sa o adoarma nu cu Inger, ingerasul meu..., ci cu "Hai, dormi, ca Stalin iti vegheaza/ Si somnul tau, fetita mea".
Strofa imediat urmatoare ii explica fetitei prin vocea mamei - in urma mortii dictatorului, anuntata peste tot, cu aceiasi termeni propagandistici din ziare, de la radio si de pe toti peretii - ca ea ramane ocrotita si ca nici una nu-l va uita pe "parinte": "Nu plange, fata mea cuminte -/ Lui nu-i placeau copii plangand;/ Hai, taci, - pe-al tau si-al meu parinte/ N'o sa-l putem uita nicicand".
Semna un anume Petre Popa. Sa ne gandim insa ca aceiasi copii carora le erau adresate respectivele minciuni trebuia sa le mai si invete si recite la serbari si in clasa. Am fost martor, ca si alte generatii, pana la asa-numitul cenaclu Flacara inclusiv, la asemenea indoctrinari si deformari ale mentalitatilor si gandirii.
Era in ziua funeraliilor lui Stalin. Semnatarul acestor randuri era un contemporan al elevei virtuale din versurile abia evocate, aflat in clasa a doua primara langa Liceul "Cantemir" din Bucuresti, liceu pe care avea sa-l urmeze si in apropierea caruia locuia.
Nu aveam scoala in acea zi, asa ca mama hotarase sa mergem in oras. Ne aflam in tramvaiul 17, care, pe atunci, iesea pe strada Vasile Lascar spre Sf. Gheorghe prin Piata C.A. Rosetti. Inainte sa ajungem in statia de la Rosetti, au inceput sa urle sirenele, tramvaiul s-a oprit, toate si toti s-au oprit. Miscat de ineditul socant al situatiei, mi-a venit sa rad. In acel moment, brusc si cu frica, mama a reusit sa-mi intoarca fata spre pieptul ei ca sa ma ascunda, certandu-ma totodata fara cuvinte.
Povestind aceasta marturie greu de uitat intr-un cerc de prieteni, unul dintre ei, mai in varsta decat mine, mi-a spus cu mult umor ce i s-a intamplat lui exact in acelasi moment evocat mai sus. Domnul despre care vorbesc este un istoric important, mai bine cunoscut in strainatate decat in Romania. La acea data, era un tanar detinut politic intr-unul dintre numeroasele lagare de concentrare ale vremii, incarcerat din cauza culorii sale liberale. In ziua funeraliilor "parintelui", iesise, impreuna cu numerosi alti detinuti politici, la munci grele in gara din apropierea puscariei.
Mai exact, fusese pus la descarcat vagoane de marfa. In paranteza fie spus, inca ar mai trebui sa se scrie despre sclavagismul salbatic practicat de toate regimurile comuniste, inclusiv de cel romanesc, pentru care inca mai exista martori. Din ambele parti.
Asadar, la descarcat fiind, s-au declansat la ordin, acolo, la fel ca in toata Romania si ca peste tot in tarile "fratesti", la aceeasi ora, toate sirenele. Locomotivele participau, se intelege, activ si direct. Or, se stie, detinutii politici, erau tinuti in acei ani la distanta de orice informatie, cu atat mai mult de una precum aceea a mortii lui Stalin. Sigur, auzisera ceva, dar inca lipsea certitudinea informatiei.
Asa ca, dupa ce sirenele s-au potolit, bunul meu prieten l-a tot intrebat pe mecanicul de la locomotiva in apropierea careia carausea ce s-a intamplat. Acela n-a raspuns de prima data, ci doar intr-un tarziu, poate cand stia mai sigur ca nu-l aude cine nu trebuie... "A murit Dracul!", a fost, scurt si cu naduf, raspunsul CFR-istului. Detinutul nostru, si prin el si ceilalti, a inteles exact semnificatia. Era o speranta de usurare. A mai durat insa mult. Mult prea mult pentru o viata de om si nu numai una.
