Alexandru Barnea: "Avem institute de cercetare arheologică aflate în subordinea Academiei Române şi nu putem acorda diplome universitare de specialitate!"

Născut la Bucureşti, în 1944, Alexandru Barnea a urmatFacultatea de Limbi şi Literaturi Romanice, Clasice şi Orientale,secţia de Filologie Clasică (latină şi greacă veche) de laUniversitatea din Bucureşti, a fost cercetător ştiinţific laInstitutul de Arheologie al Academiei Române (după 1990, acestapoartă numele lui Vasile Pârvan), prin concurs din 1968 şi înprezent (din 1993 cu ½ normă, din 1996 cercetător ştiinţific I, iardin ianuarie 2010 membru neremunerat), doctor în istorie laUniversitatea din Bucureşti din 1983, profesor la Facultatea deIstorie a Universităţii din Bucureşti din 1993, decan ales şireales al acestei facultăţi între 1996 şi 2004. În prezent, esteşeful Catedrei de Istorie Antică, Arheologie şi Istorie a Artei dinaceeaşi Universitate. Ales secretar general al Societăţii de StudiiClasice din România în 2002 şi, din mai 2009, preşedinte alacesteia. Din 1999, ales prim-vicepreşedinte al Societăţii deŞtiinţe Istorice din România. Preşedinte ales al Comisiei Naţionalede Arheologie (1999-2001), ulterior şi în prezent vicepreşedinte alacesteia. Membru fondator al Institutului Român de Istorie Recentă(2000). Premiul Academiei Române pe 1979; Ordinul pentru Merit înGrad de Cavaler acordat de Preşedinţia României în anul 2000.

- Domnule profesor, sunteţi şeful Catedrei de Istorie Antică şiArheologie a Facultăţii de Istorie din Universitatea Bucureşti. Cepreţ se mai pune astăzi pe arheologie?
- Am fost ales relativ recent în această poziţie în locul colegeiZoe Petre, eminentul profesor care, având şi conducerea ŞcoliiDoctorale din Facultatea de Istorie, a dorit să renunţe la şefiaCatedrei, pe care o deţinea eficient de mai mulţi ani. Între timp,din anul universitar care s-a încheiat, în urma diversificăriispecializărilor din Facultate, am fost de acord, într-o şedinţă aConsiliului Facultăţii, cu extinderea competenţelor acoperite deCatedră. Aşa se face că ea se numeşte acum Catedra de IstorieAntică, Arheologie şi Istoria Artei.
Subliniez că am devenit şeful Catedrei în urma votului membriloracesteia, conform prevederilor Cartei Universităţii şi autonomieiuniversitare prevăzute prin Constituţie. Subliniez acest faptpentru că, dacă proiectul recent al Legii Educaţiei nu va suportamodificările pe care colegii noştri le-au semnalat (a se vedea,între altele, «Observatorul Cultural» nr. 262 din acest an, precumşi apelul pentru istorie din nr. 265 al aceluiaşi hebdomadar deprestigiu), însăşi democraţia va avea de suferit, făcând locdictatului politic, indiferent de orientarea politică dintr-unmoment sau altul. În ceea ce priveşte arheologia în sine, la cât demulte ar fi de spus, încerc să rezum, despărţind răspunsul îndouă.
Mai întâi, din punct de vedere economic, raportul cerere-ofertă sepoate impune, deşi nu este obligatoriu. Aşadar, dincolo deinteresul cercetării ştiinţifice programate, nevoia uriaşă amodernizării şi europenizării infrastructurii ţării noastrepresupune, conform legislaţiei şi bunului-simţ, cercetăriarheologice de supraveghere şi preventive, până de curând numitegeneric «de salvare». Încă nu facem faţă cu arheologii acreditaţide care dispunem în acoperirea solicitărilor, şi ele insuficientfinanţate, cum se ştie, de lucrări în domeniu. Aşadar, indiferentde ceea ce spuneau de curând unii reprezentanţi ai autorităţilor,este şi va fi încă multă vreme de aici încolo mare nevoie despecialişti în domeniu pentru asemenea cercetări.
Pe de altă parte, ne-a fost foarte greu în aproape toţi aceşti anide după 1990 să convingem guvernanţii să coopereze între ei în asusţine formarea şi recunoaşterea disciplinei pe care o acoperim caarheologi. Plecând cu insistenţe din timpul ministeriatului d-luiIon Caramitru, foarte cooperant în ceea ce ne priveşte, am reuşitabia spre sfârşitul ministeriatului d-lui acad. Răzvan Theodorescu,şi el un foarte bun colocutor în domeniu, să obţinem faptul cameseria de arheolog să existe în nomenclatorul Ministerului Muncii.La puţin timp după aceea, programul pe care îl pregătisem laFacultatea de Istorie pentru dubla specializare istorie-arheologiea fost anulat de scurtul ministeriat al d-lui Miclea, responsabilpentru această decizie negândită. Acum, nu se mai pune nici măcaraceastă problemă atâta vreme cât însăşi soarta istoriei înînvăţământul preuniversitar nu pare să fie una mai bună.
Suntem aşadar în situaţia incredibilă ca, în Bucureşti, Iaşi şiCluj, să avem institute de cercetare de arheologie aflate însubordinea Academiei Române dar să nu putem acorda diplomeuniversitare de specialitate! Indiferent de la ce universitatepleacă şi oricât de specializaţi ar fi în domeniu, absolvenţiifacultăţilor care pregătesc asemenea cadre, pe diploma de licenţăşi apoi de doctorat scrie doar «istorie».

- Unde se află arheologia românească, in raport cu ceea ce seîntâmplă pe alte meleaguri europene?
- Destul de aproape. Aici există măcar două direcţii de adresare aîntrebării dvs. Mai întâi, calitate. Nivelul este de cea mai înaltăţinută din punct de vedere ştiinţific. Cercetarea interdisciplinarăe şi ea de calitate, la nivel european, direct sau indirect. Aici,răspunsul este de nuanţat şi în funcţie de nota care urmează: lacapitolul dotare, încă mai avem de adăugat, chiar dacă, în anumitecentre, adaptarea sau/şi cooperarea sunt foarte rapide.

- Credeţi că epocile vechi au fost suficient studiate sau maiputem avea surprize, mai ales mulţumită săpăturilorarheologice?
- Nicăieri în lume nu se poate spune că studiul a fost sau estesuficient, lucru valabil, desigur, şi pentru teritoriul României.Mai mult încă, surprize sau/şi informaţii noi au apărut şi vorapărea în continuare. Exemple: cercetările preventive de la RoşiaMontană şi cele de pe traseele autostrăzilor din Transilvania. Nusunt singurele. În primul caz, documentaţia arheologică (necropole,urme de locuire şi galerii) şi cea epigrafică (de trei ori maimulte inscripţii pe piatră în limba latină faţă de cele dejacunoscute anterior) au dovedit împreună mai clar ca oricândanterior că exploatarea industrială a metalelor neferoase şi înprim-plan a aurului a început odată cu stăpânirea romană. Oîntrebare a unui ziarist («Unde sunt dacii de la Roşia Montană?»)la finalul primei conferinţe de presă prilejuite şi de lansareaprimului volum cuprinzând valorificarea ştiinţifică adescoperirilor de acolo (2003; între timp s-au mai publicat câteva)arăta că acela (şi nu era singurul) n-a înţeles tocmai concluziadescoperirilor: specialiştii aduşi de romani pentru exploatareaprin galerii erau iliri deja romanizaţi; anterior, localniciiculegeau aurul după obiceiuri străvechi, din albia râului, deci nulocuiau în zona galeriilor de mină, care până la romani nici nuexistau şi nici nu aveau de ce. Aceste aşezări împreună cunecropolele lor, tot în anii din urmă descoperite, au apărut abiadupă cucerirea romană, prin noua tehnică de exploatare adusă decuceritori, cu specialiştii iliri mai sus amintiţi.
În cel de al doilea caz, ar fi de remarcat, între altele,descoperirile ţinând de epoca migraţiilor şi care, prinidentificarea unor aşezări şi mai ales necropole, arată, mai multdecât se ştia anterior şi pe cale clar documentată arheologic,rolul gepizilor în istoria Daciei postromane, din secolele V-VId.Hr. În principiu, notificarea acestui rol era deja consemnată înistoriografia românească şi internaţională. Amploarea lui însă,consemnată prin unele descoperiri arheologice din Transilvania(Bratei, între altele) şi abia sugerată spre exemplu de publicareade către Ion Barnea în 1985 a sigiliului regelui gepid Conimundusaflat în Transilvania şi identificat la Tomis (Constanţa de azi),se arată recent, prin rezultatele cercetărilor preventive, mult maiaproape de realitatea istorică.

- V-aţi petrecut mulţi ani din viaţă pe diferite şantierearheologice din ţară şi străinătate. Despre aceste săpături aţiscris în urmă cu ceva vreme şi in "Ziarul de Duminică". Unde aţiavut satisfacţiile cele mai mari? Unde aţi făcut descoperirile pecare le consideraţi cele mai valoroase?
- Descoperirile pe care le consider importante sunt numeroase.Dintre ele, câteva la care ţin mult şi rămân deosebite se leagă decercetările sistematice de la Adamclisi. Acolo am avut chiar dinprimul an de cercetare, 1968, surpriza descoperirii unui altar dinepoca romană cu o inscripţie în limba greacă, inscripţie care mi-adat prilejul identificării unei comunităţi rurale de greci înteritoriul oraşului roman. De aici, am avut prilejul să dezvolt,mai întâi la un colocviu româno-elveţian, o imagine diferită de ceatradiţională privind romanizarea din regiunea Dunării de Jos şi nunumai. În anul următor acelei descoperiri, un tezaur de 1.548 dedenari de argint aflaţi într-o oală de lut mi-a dat de lucru pentrucâţiva ani, în afara altor activităţi, pentru alcătuireacatalogului prin identificarea fiecărui denar în parte. Trebuiespus că foarte rar se întâmplă ca săpăturile sistematice să ofereasemenea descoperiri; ele sunt de obicei întâmplătoare. Ca să numai spun că, în această serie foarte frumoasă de denari imperialiaflată acum în patrimoniul Institutului de Arheologie «VasilePârvan» al Academiei Române, am identificat şi o piesă inedită, pelângă alte variante încă necunoscute în publicaţiile despecialitate cunoscute în lume. Despre alte descoperiri aş putea săvă spun încă multe, fie şi cu riscul de a intra în chestiuni maitehnice. Ele ţin, de pildă, de ceea ce pentru arheologie estefoarte important de pe la începutul secolului XX încoace:stratigrafia. Am constatat mai întâi la Dinogetia şi apoi laAdamclisi că, pentru epoca greco-romană, aplicarea acestei metodede cercetare care este specifică mai ales arheologiei preistoriceşi pe care, cu deosebire de pe la jumătatea secolului XX, apreluat-o pe bună dreptate şi arheologia clasică, nu poate fiadoptată sistematic şi poate fi chiar riscantă în domeniu. Este odiscuţie care continuă încă între specialişti. Elemente de bază aleacestei teorii care trebuie înnoită le explic şi studenţilorinteresaţi de această specializare.
Revenind mai concret la întrebarea dvs., satisfacţiile mai mari seleagă, aşa cum deja se poate deduce de mai sus, de Adamclisi şiDinogetia, dar nu sunt singurele. Aşa de pildă, doar două campaniiscurte la Beroe (Piatra Frecăţei, jud. Tulcea), unde m-a invitat cumai mulţi ani în urmă colegul între timp emigrat Dumitru Vâlceanu,mi-au arătat mai clar cum se poate înţelege prezenţa în secolul alVI-lea d.Hr. a unor neromani în fortificaţiile romane târzii laDunărea de Jos. Am explicat acest lucru în cartea privind Dobrogearomană, publicată împreună cu colegul Alexandru Suceveanu în1991.
Aş mai adăuga, între altele, bucuria de a fi participat lacercetările arheologice de la Hatzor, unde am trimis ulterior, încampanii succesive, şi alţi doi mai tineri colaboratori. Cu aceastăstaţiune care se leagă de arheologia biblică, ne aflăm în Israelşi, dacă citiţi Vechiul Testament, veţi putea deduce că am avut dea face direct, între altele, cu sediul vestitului Solomon.

- Mai pregăteşte învăţământul superior românesc arheologi şicercetători în epigrafie?
- Da. Dar, din păcate, tot mai puţini. Centrele mai importante suntla Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara. Aici povestea e mai lungă,dar o mare parte a răspunsului se găseşte în cel de la primaîntrebare. Spun încă o dată, şi pe această cale (a se vedea înaceste zile şi apelul Societăţii de Studii Clasice din România în«Dilema Veche» şi în «Observatorul Cultural»): fără cunoaşterealimbilor clasice, arheologia clasică şi epigrafia nu au cumsupravieţui şi le vor face pentru noi străinii calificaţi îndomeniu, unii chiar vecini cu România. Acelaşi lucru se poate spuneşi despre studiul izvoarelor privind Evul Mediu.

- Sunteti şi autor de manuale şcolare, pe lângă nenumărateledvs. studii şi cărţi de specialitate. Credeţi că istoria vechepredată elevilor este suficientă? Ar fi necesare schimbări? Celipseşte?
- Mai degrabă, în condiţiile prezente, sper să nu se reducă şipuţinul existent. A se vedea apelul nostru privind istoria înînvăţământul preuniversitar, semnat de peste 2.000 de profesori deistorie din ţară şi recent publicat. Oricum, din principiu, nuînvăţământul şi cultura trebuiesc restrânse în condiţii economicegrele.

- Sunteţi şi membru fondator al Institutului de Istorie Recentă.Cu ce se ocupă acest institut? Care ar fi rolul său insocietate?
- În curând vom încerca o adunare aniversară pentru cei zece aniîmpliniţi de IRIR. Prin statut, el a are rolul de a identifica,aduna şi, în măsura posibilităţilor, valorifica documente privindistoria recentă, având ca model institute create anterior înEuropa, cu misiuni asemănătoare. Modelul iniţial a fost celolandez, mai ales că iniţiativa a aparţinut fostului ambasador înR.S. România al Regatului Olandei, o persoană de o distincţie şieficienţă remarcabile, excelenţa sa dl Coen Stork. Câţiva ani de laîntemeiere, sursa financiară a fost cea avizată de ţara sa deorigine. Prin statut, am susţinut categoric şi împreună cu ceilalţimembri ai board-ului ca IRIR să nu depindă de vreo instituţie astatului, indiferent de orientarea politică. Independenţa acestuiinstitut a costat. Mai întâi, chiria plătită pentru sediul modestdin str. Matei Voievod mai mulţi ani ca pentru o firmă de afaceri,guvernul nerăspunzând apelurilor directe ale noastre şi ale părţiiolandeze în acest sens. S-a întâmplat aceasta chiar după promisiuniconcrete pe care nu le mai amintesc aici. Apoi, atunci cândfinanţarea externă nu mai avea cum să mai funcţioneze, după ce dejabiblioteca şi arhiva IRIR deveniseră o sursă de informaţieremarcabilă, s-a convenit la un protocol cu Institutul pentruCercetarea Crimelor Comunismului condus de dl. dr. în istorieMarius Oprea. Modificarea relativ recentă a organizării acestuiinstitut şi crearea unuia nou cu o conducere nouă au dus laabandonarea IRIR. O parte din bibliotecă, la patrimoniul căreia acontribuit şi subsemnatul, a putut fi adăpostită într-un sediutemporar cu ajutorul direct, dincolo de intervenţiile actualuluidirector, dl Liviu Tofan, datorat lui Nicolae Videnie şi lui MariusOprea. Aşadar, dacă tot am fost solicitat cu această întrebare,rolul în societate al acestui institut a fost aproape sistematicboicotat de putere, tocmai pentru că nu convenea prin exprimareaadevărului istoric din istoria recentă. Câte ceva din acestechestiuni am reuşit totuşi să le rezolvăm chiar prin IRIR, dar şiprin Facultatea de Istorie unde încă mă aflu, din nou prin IRIR şicu ajutorul altor colegi, inclusiv al celor de la Institutul deIstorie a Totalitarismului al Academiei Române, creat ulteriorIRIR.