- Cum te-ai recomanda în primul rând: ca editor sau calingvist?
Mă consider editor şi filolog până în ultima fibră a trupuluimeu, socot că acesta este harul cu care am fost dăruit şi pe carenu am dreptul să-l pierd. După standardele lumii acesteia, carecrede exclusiv în succes, măsurat în bani, titluri şi demnităţi,sunt un filolog ratat, care a preferat să lucreze timp de cinci anide zile la o pereche de dicţionare (român-spaniol şi spaniol-român)în loc să scrie sau să publice nu-ştiu-câte cărţi aducătoare defoloase. Sau să redacteze cu maximă exigenţă absolut toate textele(mă refer, evident, la textele altora) postate pe blogul pe care îlţin împreună cu Ovidiu Hurduzeu. Respectul faţă de un text, fie eltipărit într-o carte, într-o publicaţie periodică ori postat peinternet se dovedeşte prin grija ca acesta să fie, de pildă,ortografiat cu diacritice româneşti, să aibă semnele de punctuaţiecorect folosite, să nu aibă greşeli de gramatică ori de exprimare,să nu încalce logica şi, dacă se poate, să fie elegant şi cursiv.Aceasta este, după modul meu de a vedea lucrurile, principalasarcină a editorului-filolog. În cărţile pe care le scot ca editormă implic total, la fel de mult ca sau chiar mai mult decâtautorul, mă consider în egală măsură responsabil pentru calitateavolumului apărut. Un bun editor (înainte de 1989 i se spunea"redactor de carte", diferit de "lectorul" de la editurileliterare) este, dacă vreţi, naşul cărţii, în timp ce autorul estepărintele ei. Cărţi poate scrie foarte multă lume, răspundereapentru transformarea manuscrisului sau a fişierului "doc" în carteo are însă editorul, el este răspunzător moral (la aspectulmaterial nu vreau să mă refer, din păcate calitatea cărţii şisuccesul financiar par a nu se presupune reciproc) pentru reuşitasau nereuşita editorială. Iar editorii de calitate sunt foarterari… Sunt câţiva, pot fi număraţi pe degete.
- Care sunt succesele editoriale cu care te mândreşti cel maimult?
- Mă întrebi de succesele editoriale… Eu o să vorbesc, întermenii care mă reprezintă pe mine, despre cărţile în care am puscel mai mult suflet. Dar, înainte de asta, o să fac o parantezădespre imaturitatea industriei româneşti a cărţii, despreamatorismul editurilor româneşti, manifestat chiar la nivelulmarilor edituri, cu ştaif şi premii anuale la târgurile de carteautohtone. La o întâlnire, la Ministerul Educaţiei, în urmă cucâţiva ani, reprezentantul unei edituri mari (nu are rost să-i daunumele) propunea conducerii Ministerului ca editurilor "deapartament" să li se interzică să participe la licitaţiile demanuale şcolare. M-am ridicat şi m-am prezentat ca reprezentant alunei edituri de apartament care avea aproape tot atâtea titluri demanuale aprobate în urma evaluărilor de conţinut şi a licitaţiilorde preţ ca şi editura cu parteneri străini, cu cifre de afacerirespectabile care-l trimisese la întrunire pe individul acelapripăşit într-o editură după 1990 (era, dacă nu mă înşel, inginer).Atitudinea asta spune mult despre mentalitatea noastră. Am fostobişnuiţi să gândim în termeni cantitativi, să apreciem mărimeaproducătorului şi nu calitatea produsului. În toată lumea desprecare acum se crede că este supusă inexorabil globalizării existăfirme mari sau foarte mari (câteva) şi multe, foarte multe firmemici, care sunt motorul economiei, inovatoare şi flexibile. Înţările cu o industrie a cărţii matură o editură cum este Logosproduce cartea în serie mică, iar edituri specializate în tirajelemari, cu servicii şi strategii de marketing, preiau titlurile cupotenţial de succes comercial, răsplătind la valoarea cuvenităinvestiţia de muncă, de inteligenţă şi de pricepere a editurii micişi transformând un produs de serie mică în produs de serie mare.Toată lumea are de câştigat, toată lumea are un loc sub soare. Nuşi la noi…