Ca toti purtatorii de arhetip, Casanova ramane un mare nedreptatit al culturii, atat al culturii academice cat si al celei populare. Pe de o parte, a fost vanat livresc (si, apoi, analizat, disecat, catalogat, prins in paradigme) de catre cunoscatori, pana cand a devenit un produs de laborator, abstract, in care nu se mai regaseste nimic din savoarea, energia debordanta si farmecul personajului real (sau asazicand "real", cata vreme biografii sai nu par sa cada de acord cu multe din elementele de anecdotica biografica din memoriile sale). Pe de alta parte, a ajuns un bun de larg consum, despre care oricine isi poate da cu parerea, un succedaneu al subconstientului colectiv, oricand gata sa cada in mrejele locului comun (uneori, chiar, ale substantivului comun). La o simpla cautare pe internet, Casanova este disputat de Pet Shop Boys, trupa autohtona Parlament si de lista de bucate a unui restaurant californian, care ofera spre degustare Cannelloni Casanova (paste de casa, umplute cu spanac si branza ricotta, gratinate si stropite cu sos proaspat de tomate in care s-au insinuat cateva frunzulite de busuioc…). Din acest festin al referintelor culinaro-intelectuale, cat mai regasim din pelerinul amorului, din seducatorul "fara numar" si fara (?) constiinta numarabilului, din artizanul maniacal al ritualului cuceririi, din perversul iluminat pentru care posesia inseamna reinventarea la infinit a senzualitatii?
Fireste, o asemenea intrebare in cascada nu poate fi decat una retorica. Posteritatea autointitulatului Cavaler de Seingalt este una ingrozitor de previzibila. In mod "democratic", massele ii fetisizeaza eticheta, operand toate satisfactiile de substituire imaginabile, jongland cu o multitudine de confuzii dar si
atribuindu-i o sumedenie de calitati inexistente. (Nu intamplator, se pare, atat Warren Beatty – cel mai mare "deschizator de conserve" de la Hollywood cat si Hugh Hefner – pionierul & practicianul revolutiei sexuale contemporane, doi posibili urmasi moderni ai Marelui Seducator, au respins identificarea cu modelul din secolul al XVIII-lea.)
Casanova s-a metamorfozat in timp, din fictiune a eului exacerbat/rafinat, in brand cu utilizare mai mult sau mai putin comerciala. De vulgarizarea acestei marci stilistice ne resimtim in tot ceea ce inseamna referinta culturala pe tema relatiei erotizante dintre barbat si femeie. Suma stereotipiilor e una coplesitoare: Casanova ar fi un stahanovism al sexului, pentru care primeaza cantitatea dar care ramane amicul "victimelor" sale, spre deosebire de Don Juan (a.k.a. Don Giovanni – dar ce diferenta!), obsedat de dobandirea calitativa a esentialitatii feminine, insa etern neinteles, ba chiar urat cu o patima sumbra de aceasta. Unul ar fi burlesc (mai aproape de picaresc decat de drama), celalalt tragic, aspirand catre o puritate paradoxala. Ambii si-ar exorciza falic unele neputinte afective funciare. Cu toate acestea, ce i se iarta, din perspectiva estetica, hispanicului fictional, se adauga cu asupra de valoare morala negativa venetianului Casanova, cel atestabil istoric. Astfel, lumea uita dimensiunea fictionala, cu acoperire in textul intitulat "Povestea vietii mele". Nu vreau sa intru aici in capcanele iterative ale termenului "Histoire" din titlul original, insa nu pot sa ma abtin sa nu remarc faptul ca acesta trimite, mai degraba, la ipostaza narativa a unor fapte "imaginate" sau, macar, trecute prin filtrul unei subiectivitati orgolioase, necum preluate "jurnalistic" din cotidianul biografic. La fel de semnificativ, se uita momentul redactarii acestei epopei : nimic nu e scris la cald, in toiul umoral al evenimentelor de budoar si nu numai, totul e con-semnat retrospectiv, la batranete, in chip de avanpremiera sui generis a unei despartiri anuntate. Textul lui Casanova, redactat, cu o mana tremuranda, la castelul Dux din Boemia al contelui Waldstein (ultimul Mecena al lui Casanova) este o versiune a vietii re-traite, nu proiectul existential in sine. De aici, confuzia intre solipsistul destul de laudaros si personajul scindat intre neputinta de a mai seduce Viata si probabilitatea freudiana, tot mai amenintatoare, de a nu-si mai putea permite decat un ultim dans erotic… cu Moartea. Casanova nu se masturbeaza vindicativ pe coala alba de hartie, el isi construieste, cu ultimele puteri, un alibi pentru Eden, gradina – orgasmica - promisa.
Fie-i placerile nesfarsite!
