- La începutul lunii mai, aţi fost prezent la Salonul Internaţional de Carte de la Torino, la lansarea traducerii în italiană a „Dimineţii unui miracol” – traducere realizată de Ingrid Beatrice Coman, „La mattina di un miracolo”. Din câte ştiu este prima dvs apariţie în italiană. Cum a fost? Cum credeţi că a fost primită cartea?
- Stimate domnule Stelian Turlea, aş vrea să vă răspund la acest interviu începând cu o mărturisire. Am scris prea mult, am vorbit prea mult şi acum aş vrea să tac şi să mă retrag în „scorbura” mea de la Paris, Rue des Prairie. Vreau să privesc de la fereastră preriile imaginare. Recent, la Târgul de carte din iunie de la Bucureşti, am lansat volumul „Culoarea timpului”. O carte bilanţ după 44 de ani de când am debutat. O culegere de articole apărute în Occident şi în România (selecţie deci!) Sunt la ora bilanţului, la ora de închidere... O să revin...
La Târgul de carte de la Torino a fost lansat romanul „Dimineaţa unui miracol” publicat iniţial în limba franceză la Editura Acte Sud („Le matin d’un miracle ” -1992), apoi în limba română (1993), iar acum tradus în limba italiană, „La mattina di un miracolo” de către excelenta traducătoare Ingrid Beatrice Coman. La Torino am avut bune contacte cu publicul italian şi român, am participat la două „mese rotunde ” şi au fost câteva zile de încântare sprituală. În ultimul moment am remarcat că Târgul de carte avea ca deviză „Il bene”. Am tresărit. Binele (Eticul) era legat de Esteticul reprezentat de miile de cărţi expuse în salon. Am avut o lungă polemică cu unii critici din ţară care au promovat ideea „discocierii dintre etic si estetic”. Adică să despărţim Binele de Frumos. Evident! Disocierea era interesată pentru a se evita discuţia despre autorii care au făcut compromisuri în vechiul regim. Iată! In Italia este o evidenţă care are rădăcini în urmă cu câteva secole şi care a pornit din filosofia greacă, latină şi germană. Sunt vinovat! O iluzie! Printre alte iluzii! M-am bătut cu morile de vânt şi poate de aceea sunt tentat să... tac şi să aşez în bibliotecă cartea „Quelle éthique pour la littérature ?”... şi multe altele...
- E cumva Maria din „Dimineaţa unui miracol” eroina creată de dvs la care tineţi cel mai mult? De ce?
- Îmi iubesc deopotrivă personajele şi alături de ele am trăit o perioadă de timp. Mi-au vorbit, ne-am certat, ne-am iubit... M-a preocupat ideea de a scrie despre „o femeie”. Eternul feminin. Şi mi-am spus, puţin provocator şi insolent: „De ce a fost creată Madame Bovary sau Anna Karenina”? Eu de ce să nu scriu despre cum simte, cum gândeşte, cum se îmbracă şi cum îşi pune ciorapii o femeie? Gesturi, priviri, sentimente... Şi iată cum s-a născut Maria din „Dimineaţa unui miracol” sau Céline din „Provocatorul” şi mai înainte Doamna Rujinski din „Ultimii”...
- În discuţiile de la Torino, prilejuite de lansarea traducerii, aţi vorbit de libertate şi de comunism. Lumea ezită să vorbească despre comunism ori o face cu reticenţă. De ce este bine să ne amintim de comunism, să-l discutăm? Îl exorcizăm altfel?
- Nu este vorba despre „o discuţie despre comunism”. S-au scris memorii, amintiri, jurnale dar este necesară o analiză istorică, politică, socială şi morală a unei perioade care a stigmatizat o ţară aproape o jumătate de secol şi a produs două milioane de victime. „O ţară nu este liberă dacă nu îsi asumă o responsabilitate istorică”. Cine a spus ? Nu ştiu câte ore în învăţământ este consacrat comunismului? Dar „Sfârşitul inocenţei” (Stephane Kosh) nu a luat sfârşit şi nici nu avem „responsabilitatea scriitorului” (Gisele Sapiro) L-am invitat pe filosoful Paul Ricoeur care a ţinut o conferinţă despre „Justiţie şi răzbunare” (1999) Am organizat colocviul „Scriitorul, Cenzura şi Securitatea” (2009), am scris „Un tigru de hârtie. Eu, Nica şi Securitatea” în care am analizat Dosarul meu de Securitate... Nu m-am aşteptat la un rezultat imediat pentru că modificări în gândirea socio-politică şi în subconştientul colectiv şi privat se produc în timp, dar nu mi-am imaginat că există un curent de opinii care urmăreşte reabilitarea foştilor dictatori (Gh.Dej, Ceauşescu), generalilor, torţionarilor şi chiar a colaboratorilor cu Securitatea. De curând am citit un eseu despre Ana Pauker scris de un scriitor trăitor la New York. Nu avem o lege a Lustraţiei şi Prescripţia poate fi invocată de orice torţionar care trăieşte liniştit cu pensii mari.
Un popor care aproape o jumătate de secol a fost distrus fizic şi moral ar fi trebuit să cunoască o renaştere sprituală şi de conştiinţă.Nu idealizez, dar o colectivitate care a trăit în „Frică, Frig şi Foamete” ar fi trebuit să păstreze cel puţin o memorie fizică a suferinţelor la care a fost supusă. Ei bine, Nu! S-a uitat totul şi chiar Gulagul Românesc (Canalul Dunărea - Marea Negră, Închisoarea de la Pitesti etc) în care a fost distrusă nu numai elita ţării, ci şi oamenii smpli, ţărani care au refuzat să intre în colhozuri. Această amenzie dirijată dar şi voită nu are nici o explicaţie. Şi de aceea am considerat că dacă eu sunt un anticomunist („Un anticomunist este un câine” -Sartre) şi ceilalţi au aceeaşi atitudine de revoltă şi împotrivire. Înainte şi după, în special după 89 când au apărut profitorii, cameleonii, traficanţii de idei, oligarhii vechilor nomenklaturişti... M-am înşelat amarnic şi iluzia în care am crezut se răstoarnă în mintea şi în sufletul meu. Am fost insultat, denigrat, calomniat... Până la urmă nu am avut decât o singură soluţie: un zâmbet pentru toţi şi toate câte am trăit...
Naivităţi de care sunt vinovat! Iluzii pe care mi le asum şi de aceea prefer să... tac. Comunismul va deveni o paraneză istorică ... atâta tot şi nimic altceva.
- Există cenzură şi astăzi, lăsaţi dvs să se înţeleagă. Prin ce se deosebeşte de cenzura regimului anterior?
- Înainte cenzura se exercita de Direcţia de Presă şi Edituri, apoi a fost realizată de Editurile care erau conduse în majoritate de scriitori. Acum se practică de către directorii de publicaţii şi edituri. Recent mi s-a refuzat un articol de către „România literară” la care am cerut ”drept de replică”. Respins! Cenzurat! Nu există niciun drept! Am plecat din ţară în 1987 din cauza cenzurii. Timp de doi ani s-a interzis publicarea romanului „Al doilea mesager” (trimis clandestin la Paris) şi a volumului de nuvele „Oratoriu pentru imprudentă”. Acum, după 27 de ani de când am plecat din ţară, sunt din nou cenzurat. Fără comentarii şi doar... un zâmbet.
- Într-un text mai vechi spuneaţi că „este necesar să aflăm cât suntem de manevraţi şi cât suntem liberi”. Aţi aflat?
- Ideea mă preocupă şi acum... Sunt atent la fiecare ştire pe care o ascult la TV, fiecare articol de ziar, cărţi, reviste... acestea sunt domeniile mass-media prin care suntem manipulaţi, greşit şi fals informaţi; relatări partiale, lobby de influenţă care îşi desfăşoară activitatea la toate nivele politice, economice şi în special financiare... Importat este ca atenţia noastră, „dubito” să fie permanentă pentru a evita să fim „idioţi utili” cum voia Lenin...
- Aţi reuşit să spuneti în cărţile dvs adevărul sau numai adevarul dvs?
- Am încercat să spun adevărul meu în romane, dar trasfigurat artistic. În eseuri, articolele din presă, polemici am afirmat opiniile fără ca să le impun celorlalţi şi fără să am pretenţia unui adevăr absolut. Important este să ne facem cunoscută poziţia sau opoziţia şi un intelectual trebuie să fie prezent în cetate. Nu există neutralitate sau echidistanţă, cum s-a pretins... sau „aveuglements totalitaire”
- De foarte multe ori aţi afirmat că una dintre încercările dvs majore a fost de a afla ce rol a jucat în viaţa dvs istoria. Aveţi un răspuns?
- „L’histoire este un recit plein de bruit, de fureur, qu’un idiot raconte et qui n’a pas de sens” Cine a spus? Sau puţin mai vulgar: „Istoria a încercat să facă pipi pe mine!” Poate Ţuţea? Istoria nu e sătulă de sânge. „Cronos care îşi mănâncă copiii”. Cine a pictat acest tablou? Sau Cioran care a a spus: „Ţara mea nu e o patrie,e o rană, ce nu se cicatrizează. Ţara mea: farmec, vulgaritate şi dezolare”. Eu m-am revoltat, am protestat, am făcut parte dintre cei care s-au indignat. Am plătit scump... cu viaţa, sănătatea şi opera. Nu regret, dar uneori simt că am rămas singur, chiar dacă ştiu că este falsă senzaţia... Aş vrea să mă ascund în... Frumos şi Iubire! Nu stiu dacă Frumosul, Iubirea şi Binele vor învinge Răul, Urâtul şi Crima, ele fac parte din „yin si yang”, dar mi-ar face plăcere să stau pe o plajă, să admir apusul soarelelui pe cer, apoi să înot până la sfârsitul puterilor fizice...
- Între atâtea „sentinţe” apăsătoare, pe mine mă obsedează cea în care spuneţi că e o gravă eroare să luăm evenimentele şi oamenii prea în serios. Puteţi elabora?
- Eu nu dau sentinţe şi nici nu decid pentru ceilalţi... Da! Există evenimente şi aspecte dramatice şi tragice. „Le sentiment tragique de la vie” (Miguel de Unamuno). Dar este greşit să nu acceptăm că există deriziunea, grotescul, comedia, farsa şi umorul. Depinde de noi când şi unde suntem tentaţi spre o atitudine sau alta. Eu am luat lumea, istoria şi oamenii prea în serios. Aş fi vrut să scriu o carte despre deriziune, autodereziune, derâdere, de-raţiune, dar nu am avut curajul. Încerc de o viaţă să cuceresc înţelepciunea, seninătatea, detaşarea şi puţin... umorul. Simt o imensă nevoie de a râde...
- Între literatura ca ficţiune şi literatura ca memorie, amândouă importante, căreia îi daţi întâietate? De ce?
- Memorialistica – jurnalul, amintirile – au un caracter mai persoanl şi intim. În ficţiunea literară se depăşeşte realul şi se intră în imaginar, ficţiune, în „posibil” care trimite la alte forme artistice: utopia, mitul, parabola, metafora... Am folosit ficţiunea în romane, iar memoralistica în cele trei volume ale „Jurnalului infidel”
Vă multumesc, domnule Stelian Ţurlea, pentru că mi-aţi dat prilejul să mai stăm de vorbă...
