- Domnule Bujor Nedelcovici, aţi publicat mult, şi înainte, dar mai ales după ce v-aţi stablit în Franţa, în 1987. Cărţile dumneavoastră au fost premiate, aici şi în afară. De ce credeţi, totuşi, că numele dvs. nu se află mai mult în prima scenă? E cumva pentru că sunteţi un om inconfortabil, mai ales pentru adepţii corectitudinii politice?
- Între prima perioadă, când am publicat cărţile în ţară, şi a doua perioadă, după ce am plecat în exil, există o continuitate, dar şi o diferenţiere. Mă refer la stilul şi maniera de a scrie romanele. În primele cărţi (Ultimii, Somnul vameşului, Faleze de nisip) am adoptat un "realism magic". Romanele au fost bine primite de critică şi mi s-au acordat mai multe premii literare. Începând cu romanul " Al doilea mesager" şi cele care au urmat, am abordat utopia, parabola, alegoria, stiluri mai puţin folosite în literatura română, ce preferă o povestire simplă şi cu personaje autentice. Îmi amintesc doar de romanul utopic "Biserica neagră" al lui A. Baconski. Am devenit "inconfortabil" după ce editura şi cenzura (după doi ani de aşteptare) au respins romanul "Al doilea mesager". L-am trimis pe căi clandestine la Paris, unde a fost publicat la Editura Albin Michel şi a primit "Premiul libertăţii acordat de PEN Clubul francez". Atunci nu era folosită sintagma "corectitudine politică", ci aceea de sancţiune, pedeapsă. După două şedinţe la Uniunea Scriitorilor, am fost obligat să-mi dau demisia din funcţia de Secretar al secţiei de proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ales de scriitori, iar munca era benevolă. Toţi colegii mei au votat pentru demisie, nimeni nu a contestat, iar unul dintre ei - după '89 - mi-a reproşat "erou am aşteptat, laş am găsit." Solidaritate între scriitori? Nu am aşteptat nimic de la ceilalţi şi, când am început o acţiune, ştiam că o să rămân singur. Am fost scos şi de la "Almanahul literar" şi mi s-a propus să public o carte. Am prezentat o culegere de povestiri (Oratoriu pentru imprundenţă), mi s-a cerut să scot o nuvelă, am refuzat şi atunci m-am hotărât să plec defintiv din ţară. Un scriitor care nu publică este un scriitor mort şi eu am refuzat să mor. În 1987 am părăsit defintiv România şi am cerut azil politic în Franţa.
- Romanul "Zile de nisip" din 1979, ecranizat în excelentul film "Faleze de nisip", interzis expres la indicaţiile lui Ceauşescu, a fost una dintre cele mai bune cărţi ale acelei perioade. De ce nici măcar acesta nu v-a asigurat succesul printre confraţi?
- Romanul "Zile de nisip" a fost premiat de Uniunea Scriitorilor. A ieşit pe ecrane dar, după două zile, a fost retras din cinematografe. La "Conferinţa Ideologică de la Mangalia" din 1983, când Ceauşescu s-a referit direct la acel film,"confraţii" au tăcut din nou şi nu am fost surprins... Nici atunci şi nici acum. Poate chiar i-a enervat îndrăzneala mea...
- Cum aţi reuşit să vă creaţi o imagine de intransigent, de necruţător chiar cu prietenii? S-a datorat polemicilor cu mulţi scriitori şi critici importanţi? Verdictelor dumneavoastră casante? Sau numai urmare a dosarului de Securitate pe care l-aţi prezentat în 2003 în volumul "Un tigru de hârtie"?
- Am făcut marea imprudenţă să cer dosarul de la CNSAS şi greşeala s-a agravat atunci când am vrut să scriu o carte ("Un tigru de hârtie") despre tot ce am găsit în dosar. Am crezut că după aproape 45 de ani de comunism pot să ştiu ce se afla în " piviniţele Vaticanului securist". Am deschis "Cutia Pandorei" dar nu m-am grăbit. Timp de doi ani am încercat să vorbesc cu cei care dădeau rapoarte despre mine şi unii erau chiar prieteni şi scriitori. Şi iarăşi nu m-am grăbit şi când am publicat cartea, am scris despre informatori dar nu le-am dat numele, ci doar iniţialele. Nu sunt "necruţător cu prietenii" şi nici nu am dat "verdicte casante". Am scris că nu judec şi nu condamn pe nimeni, chiar îi iert pentru că poate au fost condiţionaţi şi şantajaţi. Am vrut să înţeleg... neînţelesul comportamentului unora dintre ei. Evident, au sărit la atac şi m-au acuzat, insultat, denigrat... Nu am jignit pe nimeni şi nu am depăşit "linia roşie" pentru a divulga secretele din familie pe care le ştiam. Până la urmă, am "aruncat cărţile pe faţă". Este adevărat că nu am putut să tac atunci când s-a lansat ideea "echidistanţei şi a disocierii dintre etic şi estetic", parcă un scriitor poate fi analizat doar din punct de vedere estetic, iar eticul poate fi exclus. Atitutinea "imparţial ca tot românul" trebuie depăşită printr-o poziţie clară şi responsabilă. În anumite situaţii nu există neutralitate şi nici imparţialitate. Se ignoră deliberat raportul dintre "creaţie şi creator". Scopul era foarte clar. Absolvirea scriitorilor care au făcut "pactul cu diavolul" şi lansarea ideii că "numai opera rămâne", idee care mai dăinuieşte cu străşnicie şi acum. Se pleca de la premiza că un scriitor este inocent şi nu are nicio răspundere morală, el este "par delà le bien et le mal". În polemicile avute am fost comparat cu Novicov, Moraru, ba chiar făcut "un Jdanov la Paris". Am zâmbit şi m-am amuzat...
Mă străduiesc de douăzeci de ani să fac se construiască un monument pentru scriitorii arestaţi, condamnaţi şi morţi în închisorile comuniste între '45 şi '89. Au fost 250 de scriitori. Nu am reuşit. În schimb, într-un parc din Bucureşti, s-a înălţat recent statuia unui poet hagiograf care a lansat ideea cultului personalităţii. La inaugurare, a ţinut un discurs un academician şi a fost prezentă şi o "faţă bisericească". Sunt atitudini şi acţiuni cu caracter de simbol şi simptom al unei epoci. Fără comentarii...
