...Ultima stire despre Ion Baiesu - pe care-l mai vazusem dupa revolutie doar pe la inceputul lui '90, la prima, furtunoasa libera adunare a scriitorilor - o am de la colegul de redactie P., inca de pe-atunci un tanar de mare viitor. Domnule, imi spune foarte amuzat si destul de intrigat acest tanar de mare viitor, mi-a dat telefon Ion Baiesu... Era prin iarna lui '91, cand Baiesu se pregatea sa plece in America, la fata, unde va si muri in anul urmator.
Deocamdata, in '91, mai "citea" ziarele din Bucuresti in stilul sau, indirect, cu ochii amicilor. De la unul dintre ei aflase ca intr-un ziar important aparuse o "critica", ce mai!, o injuratura la adresa unuia dintre cei mai dragi amici ai lui: in amicitie, autorul Balantei era cunoscut printr-o fidelitate exemplara. "Dom' P., i-ar fi zis el acelui inca de pe-atunci tanar de mare viitor, am auzit ca l-ai injurat pe S., prietenul meu, in ziarul dumitale. Te rog, fii bun si trimite-mi si mie un exemplar din acel ziar, ca trebuie, la randul meu, sa te injur si eu...". Sinceritatea si candoarea cu care Baiesu punea la cale fara sa clipeasca o afacere ca aceasta puteau fi derutante. De regula, loviturile pe care le implica o "reglare de conturi" se dau in lumea literara - dar parca numai acolo! - pe la spate, pe neanuntate. Din contra, autorul lui Fatu si Pisica contraria moravurile in uz cu o forma de cavalerism burlesc si donquijotesc: isi prevenea adversarii, reali sau inchipuiti, de ce-i asteapta si suferea, impreuna cu ei, ca in multe dintre schitele si nuvelele lui, ca, iata, onoarea amicului urmeaza a fi reparata printr-o amicala... injuratura. Pe care chiar el, Ion Baiesu, se simtea dator s-o puna, cu durere si compasiune pentru victima, pe hartie. Imprejurarea, marunta cum pare, il defineste cum nu se poate mai bine pe neuitatul om si, totodata, pe mult prea uitatul bun scriitor Ion Baiesu.
Spre deosebire de marii satirici ai epocii, un Teodor Mazilu, bunaoara, de o cruzime "radicala" cu detestabilii lor eroi in pofida aparentei de simpatie perfida pe care le-o acorda, Baiesu ramane un mare umorist, sentimental si umanist, care compatimeste si plange pe umarul personajelor lui nefericite, chiar si, ori mai ales atunci, cand ele habar n-au cat de nefericite sunt. E in fibra cea mai ascunsa a omului si scriitorului o irepresibila inclinatie, tragica in esenta, spre mila si compasiune patetica: uite - se mira el printre randuri - cat de mici si de ticalosi au putut ajunge acesti bieti oameni fara continut, care se chinuie sa para asa cum nu pot fi. In acest buzoian cu origine umila, provenit dintr-o familie taraneasca saraca si cu multi copii, se va fi strecurat, nu se stie cum, o picatura de sange slav ce-l face, in ciuda faptului de a fi om cu simtul umorului, sentimental si patetic.
...Ne-am cunoscut prin 1961, cand el, dupa ce trecuse prin "Scoala de literatura", ajunsese redactor-sef adjunct la Scanteia tineretului, unde lucra inca din 1954. Promovat intr-un post de conducere, trebuia sa-si treaca ultimele examene la filologie: "cadrele" erau pretentioase si-i cereau, musai, patalamaua. Urmase la fara frecventa, avea nevoie de cursuri la zi si de... "meditatii". Cativa mari profesori ai nostri, cred, ne-au "delegat", pe mine si pe A.I. Zainescu, studenti in penultimul an, sa-l aducem, cum se spune, "la zi" cu materia pe Baiesu. Ne-am pus pe lucru, am inceput "meditatiile", care se incheiau, de regula, cu lungi partide de poker, stropite cu multe pahare de vermut cu lamaie - bautura epocii. Ca rasplata pentru isprava noastra, ne chema pe la ziar. Un ban in plus nu strica. "Batrane, mi-a zis
intr-o zi, vii de la tara, ca mine. Ia du-te tu si fa-mi un reportaj de la fundu' (el a zis altfel) batozei...". Era spre vacanta, m-am dus si i-am adus reportajul "de la fundu' batozei". In anul urmator, la repartizari, in Amfiteatrul Odobescu, tov. Gripca si Iordan de la cadre, trimisii lui Baiesu, ne cereau la ziar: asa am intrat in "sistem", la Scanteia tineretului, unde am ramas ca peste cativa ani sa-i pot face zile fripte amicului Alex Stefanescu, dandu-i astfel bune motive ca, in focul luptelor pe hartie din '90, sa rasufle liber si usurat ca scapase in fine de "cimitirul tineretii sale". Spre deosebire de noi, care am "scapat" abia dupa 1989, Baiesu se smulsese, partial, din "sistem" inca din 1964, plecand ca redactor-sef la Amfiteatru, unde, spre cinstea lui, a inchis ochii la destule disidente, daca nu cumva le organiza chiar el. Insa pana sa plece la Amfiteatru, a mai avut timp sa ma faca autorul unui ciclu de reportaje dintr-o rubrica a ziarului, Tineri crescatori de animale (ideea de baza era ca, in noile conditii, nu-i o rusine sa fii "vacar", "cioban", "porcar" etc.) cu care am si "debutat", intr-o brosura colectiva, la Editura Politica, unde seful sectorului respectiv era popularul tovaras Tuie, cunoscut bine de Baiesu si de alti scriitori prieteni cu el. Am deci motive, nu-i asa?, sa-i fiu pe veci recunoscator bunului Ion Baiesu: m-a ferit de naveta, tinandu-ma in ditamai Capitala si bagandu-ma in "sistem" unde am si ramas, dupa ce el a izbutit totusi sa evadeze, ca George, evazionistul din Acceleratorul, nuvela ce asa de mult i-a placut lui Marin Preda: "Ion Baiesu - zice autorul Morometilor - are o nuvela intitulata Acceleratorul in care eroul sau, un om slab, deci un om mai mult sau mai putin obisnuit, sufera un traumatism care nici macar nu e foarte grav. La dimensiunile lui insa, experienta e decisiva. Omului nu-i mai place ceea ce se intampla in jurul sau si nu mai are nu atat incredere in mediul care l-a supus la un asemenea traumatism, ci forta spirituala ca sa lupte cu acest mediu. Eroul, cu mica lui umanitate, simte ca i se inchide un drum pe care el nu are puterea sa-l deschida, si atunci el inventeaza un timp al sau pe care-l accelereaza si-l incetineste, dupa dorinta, refuzand sa participe chiar la propria-i viata, imbolnavindu-se, intr-un cuvant, de ceea ce mai inainte spuneam ca se numeste evazionism. Excelenta aceasta povestire care pune degetul pe una dintre problemele reale ale timpului nostru". "Mergand mai departe, Preda identifica nu doar un evazionism literar, ci si unul social, un sanatos evazionism pe care noi azi l-am putea numi o forma de rezistenta, muta si tacita, fata de totalitarism pe care nu toti am practicat-o. Din nefericire... La o forma riscanta de "evazionism" m-am pretat totusi cand, spre sfarsitul anilor '60, impreuna cu Baiesu si Fanus Neagu, am dat o fuga in Franta, ca sa prindem deschiderea Olimpiadei albe de la Grenoble, deschidere pe care o oficia insusi De Gaulle. N-am prins-o caci ne-am pierdut prin Paris si pana sa ajungem noi la Grenoble generalul plecase. Ne-am intors repede la Paris si de aici am inceput sa transmitem ziarelor noastre corespondente "de la fata locului", adica din Grenoble! Metoda e veche, o folosise Caracudi al lui Caragiale si, dupa el, multi altii, aproape toti jurnalistii care se respecta. Prin rotatie, fiecare dintre noi dadea iama dimineata prin chioscurile cu ziare si, intorsi la hotel cu un vraf de publicatii in fata, trimiteam la Bucuresti corespondente "de la fata locului", de la Olimpiada alba din Grenoble. Ce vremuri... Intr-o buna zi, Baiesu ne taraste pe strada (si la Paris peretii puteau avea urechi) ca sa-mi sopteasca: Batrane, ce-ai zice de o vizita pe la "tradatori"? Habar n-am cum aranjase el aceasta vizita, fapt e ca a doua zi eram la piciorul Turnului Eiffel si stateam de vorba, la o masa incarcata cu farfurii si pahare, cu "vocile" Europei libere: d-na Monica Lovinescu si sotul sau, Virgil Ierunca. Eram intr-un moment cand in Vest nu se epuizase inca valul de simpatie starnit de pozitia lui Ceausescu, a Romaniei fata de evenimentele de la Praga. Din toata discutia, agitata dar cu totul cordiala, retin in special o idee pe care Baiesu le-a sugerat-o cu nesfarsita candoare celor doua voci celebre: ce-ar fi, spunea el in esenta, ca acele voci, tocmai din cauza amintitei simpatii a Vestului si in folsul destinderii ce parea ca se intrevede, sa intre un pic in... somaj ? Poate ca Ceausescu fusese de buna credinta cu pozitia lui diferita de a rusilor si a celorlalti, sa vedem ce urmeaza, romanii au parca mai multa speranta, pot fi schimbari etc. Evident ca ideea, hranita de o iluzie impartasita de multi, era inacceptabila si, mai realisti, cei doi ilustri romani de la Paris n-aveau nici o indoiala cu privire la perfidia si fariseismul conducatorului roman. Baiesu a ramas pe ganduri, intepat in iluzia lui, eu m-am ales cu o trimitere la Fundatia Culturala Carol al II-lea, de unde am venit in tara cu un vraf de N.R.F.-uri si cu volumul de pamflete Romaneste, care nu mi-a placut si continua sa nu-mi placa nici azi... Ajunsi acasa dupa atatea "corespondente" de la Grenoble, cei trei Caracudi si-au vazut fiecare de treburile lui: Securitatea parca murise, noi n-am informat pe nimeni, iar ei nu ne-au intrebat nimic. Curat evazionism!
