Militar de cariera, internat intre 1985-1990 "in lagarele militare comuniste de munca fortata din motive politico-religioase" (formulare preluata de pe ultima coperta a cartii), absolvent al Facultatii de Litere in 1994, la varsta de 49 de ani si, in prezent, pensionat medical, Ioan P. Popa scrie o poezie-discurs indreptata cu predilectie impotriva comunismului si a democratiei caricaturale de dupa 1989.
Volumul pe care l-a publicat recent, Scrisoare catre Pacepa (Bucuresti, Ed. Universul Romanesc, 2006) este admirabil din punct de vedere moral (dovedind intransigenta, clarviziune, participare afectiva la viata colectivitatii), dar lipsit de valoare din punct de vedere literar. Autorul scrie ca in secolul nouasprezece, si anume ca Bolintineanu, ca Alecsandri si de cele mai multe ori ca Eminescu, ceea ce nu inseamna ca intra in competitie cu ei, ci doar ca preia mecanica goala a versurilor lor:
"Fatalaii, cutitarii, turnatorii si piratii/ Au ajuns primari, ministri ori castiga licitatii,/ Ne vorbesc din Parlament, ne zambesc cu chipuri hade,/ Ne deschid in lume calea, sunt bancheri, conduc partide!// Din recent trecut obscur vin mai multi, gasca nu-i mica,/ Peste umerii multimii in picioare se ridica -/ Cine ieri in miez de noapte spargea usa cu toporul/ Azi da-n presa interviuri si-l aplauda poporul".
Pentru cititor este straniu sa deschida o carte semnata de un autor de azi si sa gaseasca in ea versuri scrise parca acum o suta cincizeci de ani. Descoperirea socheaza cu atat mai mult cu cat nu este vorba de parodierea sau de evocarea duioasa a unui stil de altadata, ci de o preluare ingenua a lui. Asemenea taranului francez care pe la 1900, in satul lui din Alpi, a "inventat" bicicleta, fara sa stie ca mii de biciclete circula de multa vreme pe strazile Parisului, Ioan P. Popa "creeaza" un mod de a scrie care nu numai ca a fost folosit de numerosi autori inaintea lui, dar intre timp a fost si abandonat.
Singura forma de aducere la zi a poeziei din volumul Scrisoare catre Pacepa o constituie asimilarea unor influente din Adrian Paunescu. Asimilare insa stangace, care face ca versurile sa semene cu alergarea impetuoasa a cuiva incaltat cu pantofi prea stramti:
"Prea multe antagonismele-s cu care/ Vremuri ce asteapta semne se confrunta:/ Ne delectam cu moartea din mancare,/ Iar libertatea lanturile canta!// Multi mediocri-s centenari sub soare,/ In floarea varstei geniile pier,/ Casatoria noi valente are/ Cand intre ei barbati de soti se cer".
