Prezenţă foarte discretă în viaţa literară, dar una de sensibilă relevanţă în zona romanului de analiză, Doina Popa s-a născut la 4 decembrie 1953. A debutat editorial cu romanul „Apelul de seară”, 1985. A mai publicat „Sfântă tinereţe”,1998, „Dragostea vine de-a valma”, 2001. Pentru „Himera cu sfetnic aprins” a obţinut în 2013 premiul „Dumitru Pricop”, oferit de Asociaţia „Renaşterea Râmniceană” şi Editura Rafet din Buzău. Acum pregăşete la Editura Junimea romanul „Ca frunza-n vânt”.
„Îmi era dor să citesc un roman «bengescian» cinstit – analiză psihologică, fie şi cu despicarea firului în patru, cum spunea «marea europeană» din secolul trecut, intrigă, portrete memorabile, tipologii, caractere, notaţii de adâncime, planuri epice fin structurate, lumea de marionete, familia şi societatea, monolog interior, problematica specială a cuplului, explorarea feminităţii în pârg sau în surpare –, în tradiţia pe care va fi deschis-o, în proza noastră, Hortensia Papadat-Bengescu, continuată, apoi, de (uitatele?) Ticu Archip, Maria-Luiza Cristescu, Eugenia Tudor-Anton, Gabriela Adameşteanu, Dana Dumitriu, Alexandra Târziu, Adriana Bittel, Adina Kenereş şi, iată, Doina Popa a cărei carte, «Ca frunza-n vânt» (în pregătire la Editura Junimea, 2016), nu face decât să confirme această paradigmă solidă a epicii noastre, structurată în prozele – nuvele, povestiri, romane, schiţe – «femeilor teribile» din anii '70 ai literaturii noastre într-o poveste de dragoste care explorează adâncul cuplului, problematica sa complicată tocmai din raportul pe care, încă G. Ibrăileanu, în «Privind viaţa» şi «Adela», îl vedea în termenii amor şi iubire.” (Ioan Holban)
* * *
În drumul spre gară l-a întâlnit pe Alexe. Fuma cu umerii ridicaţi, cu mâna stângă adâncită în buzunarul pardesiului. De îndoitura cotului atârnau toartele unei sacoşe goale, din pânză, ce flutura din când în când. Femeia mai avea o jumătate de oră până la venirea trenului, autobuzul sosise nesperat de repede, de aceea Carmina i-a propus lui Alexe s-o însoţească la o cofetărie din zonă, să bea împreună o cafea. Alexe a acceptat printr-o scurtă plecăciune a capului. Cuta dintre sprâncene nici nu i s-a clintit. S-au aşezat în tăcere la una dintre mesele aflate pe terasă. Le-a luat comanda o femeie grasă, roşcovană, cu un aer bosumflat, superior, parcă ar fi vrut să le reproşeze, ei, ce pricepeţi voi. S-a îndepărtat păşind printre mese ţeapănă, ca o regină ultragiată, la un moment dat a lovit cu genunchiul, ca din întâmplare un scaun ce-i stătea în cale, îmbrâncindu-l la locul său de sub masă, cu o precizie milimetrică. Alexe găsise o revistă uitată de cineva, o deschise reflex căutând cu privirea cine ştie ce rubrici cunoscute. Se lăsase tăcerea, parcă şi maşinile treceau silenţioase, oamenii circulau de colo-colo ca într-un film mut. Poate e mai bine aşa, îşi spuse Carmina şi cercetă faţa împietrită a lui Alexe. S-a apropiat de ei roşcovana, le-a aşezat cafelele în faţă şi a zăbovit lângă masă, mare, impunătoare, cu sânii bombaţi deasupra capetelor lor, ca o povară. Carmina a scos portmoneul şi a achitat consumaţia. În tot acest timp, Alexe nici n-a clipit, nici vorbă să încerce măcar să protesteze formal, sau să comenteze ceva acid, după cum obişnuia, nu era deloc imposibil să nu aibă bani la dânsul. Îşi aprinsese o altă ţigară, degetele de la ambele mâini aveau, de la atâta fum, o culoare galben-arămie, la fel şi buza de sus şi nările, încrâncenarea săpase în el ca într-o marmură. Şedeau unul în faţa altuia pe terasa cafenelei, ea mesteca mecanic în ceaşca cu smalţul albastru, privea în gol, lichidul maroniu se rotea alene, împins de căuşul linguriţei. Vântul mâna pe asfalt câteva frunze. Cafeaua avea un gust sălciu, Carmina împinse dezgustată ceaşca către mijlocul mesei după prima înghiţitură. Pentru o cafea ca asta, gândi Carmina aproape amuzată, chiar n-are nici o obligaţie profesorul Alexe să fie politicos şi să converseze, chiar nici o obligaţie, ce naiba! De altfel nici ea nu avea chef să scoată vreo vorbă. Singura întrebare ce-i şedea pe buze era legată de prezenţa lui acolo, în apropierea gării, el şi o sacoşă din pânză goală. Dar era sigură că, dacă l-ar fi întrebat ce făcea acolo, el ar fi evitat, ca întotdeauna un răspuns sau i-ar fi plasat una dintre expresiile lui amabile: eşti o mică japiţă curioasă!
Parcă-l vedea tronând la biroul lui masiv, încărcat de cărţi până la refuz, teancuri întregi aflate într-un echilibru precar, cu multe semne, beţe de chibrit sau scobitori, înfipte între pagini, având doar spre mijloc un loc minuscul, unde abia dacă încăpea o coală de hârtie. El, la biroul lui, încadrat de rafturile metalice pentru cărţi ce acopereau în paralel pereţii, cu sertare în partea de jos, blestematele de sertare unde se aflau PLICURILE. Pitulată într-un fotoliu, sau pe canapea, cu picioarele sub ea, Nina, micuţă, vioaie cu părul ondulat permanent, răvăşit peste sprâncene şi ochi, spionând, cu capul aplecat spre spate, ca să poată vedea, când pe Carmina, când pe soţul ei, cu mâna între degetele căreia fumega o ţigară, ridicată savant în sus, gesticulând, gata să sprijine afirmaţiile lui Alexe, cu sunete ciudate, ca de pasăre, înfoindu-se în fotoliu, unduindu-se, icnind.
Alexe sorbea preocupat din cafeaua ce i se pusese în faţă, mici înghiţituri tacticoase, încadrate de fum, mult fum. Un sunet ascuţit de locomotivă, uşile autobuzului ce se închideau şi se deschideau automat în staţia de peste drum, fâşâitul molcom al ziarului, răsfoit de Alexe alene…
– Trebuie să plec, anunţă Carmina şi se uită la ceas pentru a-şi întări spusele.
El făcu un gest aproape nepoliticos cu mâna, mă, n-au rost justificările, parcă ar fi spus, du-te, ce mai, fără să se urnească din loc, apoi, în timp ce femeia îşi închidea poşeta, o privi câteva secunde cu ochii lui albaştri, absolut nevinovaţi. Porni de-a lungul trotuarului, îşi ridică din mers gulerul pardesiului. Imaginar îl întrebă pe Alexe: - Ce mai face Nina? Şi bărbatul îi răspunse ca un automat: - Întrebare de gradul zero, absolut idioată. Şi madam Olguţa o întreabă aşa de madam Popescu când o întâlneşte în piaţă şi asta o ia în serios şi-i relatează jumătate din istoria familiei, cu nepoţi, cuscri, naşi, verişori, cumetre. Carmina pufni în râs şi, conştientă că nu e singură pe trotuar, îşi ascunse faţa între gulerele pardesiului. Prima oară când i se servise replica, fusese şocată, copleşită de jenă, îi venise să se dizolve în stofa canapelei şi să dispară pur şi simplu din peisaj. Înainte de a intra pe uşa gării, aruncă o privire în urmă. Alexe rămăsese acolo, pe terasa cofetăriei, sorbea din cafea absent, frunzărea revista şi scotea, fireşte, nori de fum. Un soare plăcut învăluia terasa ca într-o cupolă protectoare.
Nimerise, nu mai ştia cum, în casa profesorilor Alexe, o atrăseseră cuvintele lor laudative şi o oarecare faimă ce se crease în jurul acelei perechi. Şi astfel, instalată pe un colţ al canapelei, încercând să distingă titlurile de pe cotoarele cărţilor aflate in rafturile din apropiere, atentă şi la ce se discuta, putea să se simtă, fără nici o remuşcare, fiindcă nimeni n-o forţa să arate odată ce poate, pentru câteva momente, CINEVA. Dar amabilităţile lor, rostite cu emfază, convingător, la fiecare vizită, stârniră în mintea Carminei acel fior al cunoaşterii, al înţelegerii, raportată la propria sa persoană şi nu se ştie dacă schimbarea petrecută atunci cu ea nu avusese loc numai din dorinţa de a nu-i dezamăgi, ori poate, într-adevăr, se simţea capabilă de fapte deosebite? În tot cazul, perpelindu-se între zecile de întrebări care n-o sâcâiseră de loc până atunci, scormonind în orele lungi de nesomn, îşi declanşă mecanismul complicat al ambiţiei. Fusese ca o iluminare, ca o renaştere, micile dificultăţi de zi cu zi îşi estompară rând pe rând importanţa şi ea se trezi înconjurată de o altă sferă, neliniştită, tulbure, ca aerul dintr-un balon.
În primul rând renunţă la prietena ei cea mai bună, Fana, lucru destul de greu de realizat atâta timp cât nu voia nici s-o rănească, nici să-i aţâţe curiozitatea. Despărţirea lor semăna mai degrabă cu un pact, încheiat pe o perioadă determinată şi Fana acceptă, nici nu ar fi avut de ales, obişnuită fiind cu ciudăţeniile Carminei, cu atât mai mult cu cât, totul lua forma unei competiţii: - Trece timpul, îi spusese Carmina, ne vom obişnui să ne vedem zi de zi, ca doua pupeze bătrâne, să cârâim pe unul sau pe altul şi să nu ne alegem cu nimic din asta. Ne aflăm într-un fel de criză din care ne-am putea smulge cu uşurinţă, numai să vrem. Hai să facem ca într-o poveste, adică să plecăm în lume, una încolo şi una încoace şi peste un an să ne întâlnim în acelaşi loc, în aceeaşi zi şi să ne spunem una alteia ce-am câştigat sau ce-am pierdut. Mă rog, preciză Carmina, plecarea în lume echivalează cu despărţirea noastră timp de un an de zile, când fiecare dintre noi va acţiona separat, independent de voinţa celeilalte.
– Nici Ovidiu nu va trebui să te vadă? Întrebă cu perfidie Fana clipind aparent indiferentă din ochi.
– Nici Ovidiu, preciză cu hotărâre Carmina.
În acest mod scăpă de prezenţa Fanei şi a fratelui ei căruia îi purta o afecţiune ce ameninţa să ia proporţii. În tot cazul, Carmina nu mai avea timp de pierdut cu nimicurile liniştitoare debitate de-a lungul sorbirii cafelelor în timp ce magnetofonul murmura în surdină acordurile vreunui şlagăr la modă. Se săturase de vorbele pline de aluzii amare despre vânzătoarele cu degetele încărcate de ghiuluri, privind acrite din dosul tejghelelor goale. Ce rost avea să mai pună atâta accent pe nişte fleacuri lipsite de importanţă, când lumea era atât de plină de taine ce se cereau dezlegate? Cât de simplu i se păruse totul după o noapte de nesomn şi cât de greu îi era să înceapă de undeva. Un timp se arătă neliniştită. Profitând de dezorientarea fetei, soţii Alexe s-au năpustit cu o groază de nume şi titluri, împrumutându-i ediţii rare şi comentând împreună cu ea conţinutul textelor, mirându-se la unison de forţa de pătrundere a Carminei, îmbiind-o spre lecturi mai severe.
În vremea aceea, Carmina nu mai semăna cu o fiinţă umană, devenise un burete ce absorbea cu repeziciune şi precizie şi se extindea ca o pecingine pe suprafeţele alăturate, cu rapacitate, cu forţă… Cu timpul, de dragul ambiţiei ce se stârnise în ea, renunţă la toate tabieturile ce-i umpluseră până atunci existenţa şi dădea o cu totul altă preţuire zilelor şi nopţilor. Nu se mai preocupa nici de aspectul ei exterior, se eliberase de migala multiplelor operaţii de înfrumuseţare şi de multe ori, la ore târzii din noapte, se îndrepta spre patul cu lenjeria boţită, după ce consumase, cu gândurile aiurea, o felie de pâine unsă cu muştar. Deseori mergea pe stradă către casă sau către serviciu dirijată fiind de subconştient, fără să mai vadă nimic în jur. Se pomenea dintr-odată pe scările blocului, recunoştea desigur locul, balustrada din material plastic, aplecată într-o parte, pe care-i aluneca mâna, sticla groasă, verzuie de la uscător şi surâdea la gândul că un asemenea reflex, o asemenea precizie o au şi vacile care se întorc de la cireadă şi se opresc fără greş la poarta stăpânului lor, aşteaptă să li se deschidă sau pur şi simplu împing poarta cu cornul şi intră în ogradă, traversează curtea şi se opresc la iesle, caută cu botul acolo, ştiind că vor găsi braţul de iarbă.
Acum, de câte ori se gândea la perioada aceea, se năştea imediat, prin asociaţie, imaginea unui tunel străbătut în viteză, cu suflul drămuit, o noapte îngrozitor de adâncă, de blândă, de împăcată cu sine pe care vrei s-o traversezi şi orbecăi până ţi se termină încrederea şi speranţa şi devii agitat, te zbaţi, deschizi uşi după uşi şi dincolo de uşă, o noapte şi încă o noapte, un întuneric după un alt întuneric, un lanţ nesfârşit. Să fie căutarea o încercare de a ieşi din beznă?
Era atât de absorbită de noua ei îndeletnicire încât suportă zile întregi o durere intensă de măsele, un chin înfiorător, dezarmant. Îşi administra singură fiole de algocalmin, le spărgea vârful deasupra chiuvetei, le scutura picătură cu picătură în lingură sau, alteori, când îi lipsea răbdarea, sugea direct din fiolă licoarea amară ca fierea ce-i oferea amăgirea unei liniştiri de mică durată. De obicei adormea cu fruntea pe birou, epuizată, cu simţurile răvăşite, după un timp se trezea buimăcită, răsfoia cărţile şi se pornea să citească, lacom, repede, cu ochii mijiţi de efort, până când simţea zvâcnetul, îşi încorda palmele pe braţul fotoliului, zgâlţâia din picioare, apoi durerea exploda ca o petardă în creier. Sărea din fotoliu, mugea, îşi îndesa în urechi usturoi zdrobit şi frunze de nalbă, făcea gargară cu spirt, carmol, oţet, îşi frângea mâinile. Abia când ajunse la capătul răbdării se hotărî să piardă o după-amiază la rând în faţa unui cabinet de stomatologie, răspunse docilă întrebărilor funcţionarei de la fişier, numele, prenumele, vârsta, adresa, locul de muncă, abia se mai ţinea pe picioare, răspundea mecanic, atentă totuşi ca pe undeva să nu existe vreo cursă… Aflată în sfârşit acolo, în cabinetul stomatologic, la propunerea medicului de a trata măseaua de-a lungul mai multor şedinţe ea optă, fără nici o şovăială, pentru o extracţie ce o elibera odată pentru totdeauna de suferinţă. Puţin contrariat, înălţând din umeri, omul luă seringa, înfipse adânc acul în maxilar şi cu repeziciune injectă anestezicul. Transpiră abundent în timp ce durerea amorţea, se retrăgea încetul cu încetul din celule, se furişa, se strângea ghem. Plecând, durerea lua cu ea şi ceva viu, cald, ceva din fiinţa ei. Auzi clar cum rădăcinile se smulg din alveole, văzu mai apoi micul ciotur, pentru câteva secunde ţinut între dinţii cleştelui şi cercetat cu atenţie de doctor, era întreg sau nu, slavă Domnului, era întreg! Căldarea aflată la îndemână era plină de tampoane înroşite ce degajau un miros fad, răscolitor. Era atunci vară, doctorul avea un halat cu mânecă scurtă, din porii proeminenţi, roşietici de pe braţ, ieşeau firicele firave de păr blonziu. Prin fereastra larg deschisă pătrundea către ei vuietul străzii. Cu scaunul rezemat de fişet asistenta moţăia cu o carte în braţe, cu faţa învăluită de-o mare împăcare... Carmina coborî din scaun şi porni spre ieşire parcă târându-se pe linoleum, străbătu culoarele întunecate, auzi în dosul uşilor vopsite în alb bâzâitul aparatelor de pilit, se grăbi să ajungă afară, coborî scările, respiră de câteva ori profund, aerul părea rarefiat, pătrundea anevoios în plămâni. Coti pe lângă biserică, apoi pe lângă un atelier de ceasornicărie, ieşi, în sfârşit, în bulevard. Asta e, îşi spuse. Parcă începea să trăiască din nou.
Acasă, dintr-odată îi atrase atenţia preşul murdar din hol. Apoi o izbi dezordinea din cameră, o contrarie, o făcu să se simtă străină. Se plimbă pe covor de colo, colo. Cu câteva ore mai înainte se plimba la fel, terorizată de durere. Fereastra acoperită cu viţă de vie filtra cu sărăcie căldura solară. Se întinse pe canapea, trase peste ea învelitoarea pufoasă. Mai filtră critic de câteva ori aspectul încăperii, între o deschidere şi alta a pleoapelor. Apoi o copleşi somnul. Când se trezi, se ridică din pat şi, fără să ştie în ce fel, privirea îi căzu pe o coală de hârtie uitată pe sticla biroului. Se aşeză pe scaun şi căută în grabă stiloul. Simţi nevoie să se elibereze de acumulările masive din ultima vreme. Când puse capacul stiloului nu ştia încă ce să însemne hârtia aceea scrisă mărunt, mărunt ,pe ambele feţe. Avea şi ea acum pe birou teancuri de cărţi dar toate şedeau aliniate cotor lângă cotor. Alte teancuri zăceau la îndemână, la o aruncătură de braţ, pe scaun, pe covor, pe măsuţa de la telefon. Toate acele texte ce-o împresurau din toate părţile produceau ”dezordinea creatoare” ce se alcătuise spontan, prin abandonări succesive de zi cu zi ale unor texte în favoarea altora, o dezordine ce nu fusese căutată anume şi totuşi conştientizată, acceptată.
La soţii Alexe asculta, contrariată, comentariile lor, rămase aceleaşi, cu privire la înfăţişarea ei, micile lor elogii ”eşti o japiţă drăgălaşă”, ”ascultă, dragă, să ştii că este o gânganie drăgălaşă foc”, ”am ştiut noi pe ce am mizat”, ”nu ne înşelă flerul”. Repetau cu siguranţă, de fiecare dată, aproape cuvânt cu cuvânt, fraze amabile, fără să schimbe măcar tonalitatea vocilor. Le zâmbea măgulită şi încurcată totodată, dar nu-i mai putea crede, cum o făcuse la început. Observase ea din reacţiile bărbaţilor că se schimbase ceva. Figura ei proiectată în vitrine nu-i mai atrăgea atenţia. Faţa ei parcă era asemănătoare cu cea a vânzătoarei de la loto, se obişnuise s-o vadă zilnic, ori de câte ori pleca la serviciu, nemişcată în cuşeta ei de sticlă printre reclame şi fotografii ale fericiţilor câştigători, o figură spălăcită, comună, ce nu-i spunea nimic, exista aşa cum exista chioşcul de loto unde nu intra niciodată pentru că, la jocurile sorţii, rămânea întotdeauna în pierdere. Observase că, odată cu dispariţia tuşului de pleoape, a rujului de buze, a pudrei, îi dispăruse şi ceea ce se cheamă farmec, ori poate se stinsese numai încrederea în sine formată prin credinţa că mijloacele cosmetice înlătură micile imperfecţiuni ale naturii. Şi, ca să disimuleze înfrângerile vanităţii ei de femeie, prefera să-şi păstreze atenţia asupra lecturilor sale, concentrarea o lua cu sine ca pe o pavăză, o menţinea trează pe oriunde mergea, drumuri limitate între serviciu şi casă, prefera să alunece, să păşească orbeşte decât să observe că trece neluată în seamă, aşa cum neluată în seamă cade o stea de la locul ei de pe boltă şi se pierde în neguri. Ori poate ea nu mai emana acea atracţie ce o făcea să se simtă dorită? Se dereglase ceva, glandele nu-i mai funcţionau normal, secreţiile biliare, hipofiza, adrenalina, care dintre ele? I se stingeau luminile din ochi, îi pălea purpurul buzelor, pielea nu-i mai era caldă? Fireşte, nu se întâmpla nimic deosebit în afara faptului că îşi pierduse curajul. Intervenţiile ei în conversaţie nu se mai făceau fără poticneli de limbaj sau fără micşorarea tonalităţii până la dispariţia subită a vocii, ca, după ce respira odată, să-şi regăsească suflul. Dar până să-şi revină, ceilalţi din jur îi luau cuvântul, ideea i se frângea şi suferea la gândul că oamenii nu sesizaseră importanţa spuselor ei. Noile cunoştinţe acumulate masiv din lecturi, în loc să se ordoneze, rămâneau în dispersie, refuzau să descifreze mecanismul complex al asociaţiilor şi asta o deruta, o umplea de nesiguranţă. Atunci când începea să vorbească, starea de tensiune, instalată brusc, producea o invazie continuă de informaţii care mai de care mai atrăgătoare, în aparenţă şi mai demnă de semnalat în discuţie. Începea o idee şi se dispersa, începea o alta şi o abandona. Ar fi vrut să scânteieze prin noutatea deducţiilor, să epateze, să atragă atenţia şi insuccesele sale îi produceau în interior descărcări nervoase paroxistice, adevărate biciuiri, suportate cu stoicism, dar şi cu o oarecare plăcere. Mimica îi era controlată la maximum şi doar cineva foarte atent ar fi putut să observe, dincolo de masca meditativ surâzătoare, atrofierea pupilelor, împietrirea articulaţiilor, paliditatea epidermei. Dar în casa profesorilor Alexe era, de obicei, prea mult fum ca cineva să poată sesiza cu adevărat, în amănunt, fizionomia şi toate transformările petrecute.
Din volumul „Ca frunza-n vânt”, colecţia „Epica”, în curs de apariţie la editura Junimea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
