La mai putin de 20 de kilometri de Brasov, intre dealurile ce inconjoara Magura Codlei, se afla un loc pe care istoria l-a ocolit pana astazi. Insusi numele micului catun de aici il indica drept ultim monument al comunismului: Mina 1 Mai sau, cum ii spun localnicii din comuna invecinata, Vulcan, Colonia.
Istoria asezarii de aici isi are inceputurile in 1836, cand, dupa un an de prospectiuni geologice, fratii Hoffman, doi intreprinzatori austrieci, deschid o mina intre dealuri, la capatul unei vai atat de neinsemnate, incat nici nu purta un nume - abia apoi a devenit ea Valea Minei, gasindu-si astfel un loc in constiinta oamenilor. Filonul de lignit s-a aratat atat de bogat si de buna calitate, incat, rapid, in preajma exploatarii a luat fiinta o asezare miniera, botezata de catre intemeietorii ei Colonia Concordia.
In 1929, la aproape un secol de la inceperea exploatarii, lucrau aici peste 350 de mineri, iar in 1948, cand mina a fost nationalizata, coborau in adancurile ei 600 de oameni. Imediat dupa razboi, primii ani ai "construirii socialismului" aduc asezarii cateva modificari - printre mineri apar agitatorii comunisti, iar patronul minei, Francisc Czell, prevazator, ridica in parcul din centrul micii colonii Concordia un obelisc "In cinstea Armatei Rosii eliberatoare".
In rest, caminele muncitoresti - ridicate inca de pe la mijlocul secolului al XIX-lea -, cazarma pazei militare, magazinul si carciuma au ramas aceleasi, fiind insa tot mai insistent pictate cu sloganuri comuniste. Si astazi, pe vechea cazarma din vremea austriecilor se vede, scris cu litere rosii, mari, "Votati Soarele", sloganul aliantei comuniste la alegerile din 1946. Nationalizarea si "trecerea la o noua etapa in construirea socialismului" a adus o prima schimbare importanta - colonia si-a pierdut numele de Concordia, devenind Mina 1 Mai.
Schimbarea numelui a adus ghinion. Filonul de lignit a inceput sa se imputineze vazand cu ochii. Desi au tras cat au putut de mult pentru a pastra exploatarea intre parametrii unei minime productivitati, autoritatile au decis in 1964 sistarea exploatarii. Minerii inca in putere au parasit locurile, indreptandu-se spre abatajele din marile bazine carbonifere. Au ramas la Mina 1 Mai cei cativa care au renuntat la minerit, gasindu-si de lucru prin partea locului, pensionarii si toti ai lor - cu totul cam 180 de familii. Traiesc aici, printre munti de steril acoperiti de iarba rara, in cladirile semiruinate din vremurile chezaro-craiesti, sau in casutele mici ridicate de-a lungul Vaii Minei, intr-o stranie izolare si o saracie apasatoare. Batranii mineri de odinioara, din ce in ce mai putini (au ramas in jur de 50), sunt inmormantati astazi fara fanfara, in cimitirul strajuit de o biserica mica, dar ingrijita, alaturi de strabunicii lor, adusi aici de catre fratii Hoffman. O data pe an, de Sfanta Varvara, patroana mineritului, se aduna in cimitir si aprind cate o lumanare pentru inaintasi, dupa care se indreapta catre "privatul" din colonie, depanand amintiri. Unul dintre acestia, Grigore Mindrut, a venit la mina acum 60 de ani, de prin partile Buzaului. Sotia i-a murit demult si, dupa inchiderea minei, s-a decis sa nu o lase parasita in cimitirul de la 1 Mai. Asa ca a mai lucrat o vreme, pana la pensie, la Carierele Dimitrov din Codlea. Traieste singur, intr-o camaruta a fostei cazarme; ii tin de urat o pisica si trei gaini. La avutul lui se adauga o valiza de lemn, cu care a venit aici demult, si o patura calduroasa, primita de la nemtii care au venit pe aici cu ajutoare. "Minerii au plecat demult", spune el si arata spre cimitirul din apropiere. "Ar trebui sa ne numim Colonia Nimic sau Colonia Nicaieri", spune el. "Sau Satul Nebunilor".
Singura legatura cu lumea a celor de la Mina 1 Mai este autobuzul care vine si pleaca la Brasov o data pe zi, cateva aparate de radio si cateva televizoare ale celor mai avuti. In rest, isi lucreaza migalos si cam fara spor micile bucati de pamant de langa casa. Stranietatea locului - apasat de blestemul lui Czell, despre care se spune ca a murit dupa ce a fost deposedat de mina, ca si de blestemul Concordiei, ingropata in uitare - sare in ochi. Ea este sporita, pe langa vechile si masivele cladiri austriece in ruina, de faptul ca, dupa inchiderea minei, s-a infiintat in apropierea ei un sanatoriu pentru bolnavii psihic incurabili, care in fiecare duminica sunt lasati sa iasa pe strazile fostei colonii miniere si sa stea la soare intr-un parculet, strajuit de o tabla pe care sta scris "Parcul 1 Mai". Aici, se spune, in unele nopti se mai vede fantoma fanfarei si a minerilor care isi petreceau odinioara zilele de sarbatoare cu mici si bere, dar muzica si sunetele sarbatorii nu se mai aud. Sub acest spectru, catunul minier 1 Mai se stinge incet, uitat si in tacere, intocmai ca un bolnav de silicoza.
