Deşi este vorba doar despreinofensiva muzică, puterea ei extraordinară de a ne determinaautoimpărţirea intr-un complicat sistem de categorii dictate depreferinţe este slab percepută in viaţa de zi cu zi. Nu neintersectăm unii cu alţii decât extrem de rar in sălile de concert.Acest lucru se intâmplă doar in viaţa cotidiană şi se termină, decele mai multe ori, cu regrete de fiecare parte. Această realitatete frapează, insă, dacă la concertul preferat reuşeşti să nu ajungiin ultima clipă şi ai timp să mai arunci o privire injur.
Fiind preocupat de lucrul făcutdin timp, totuşi mi se intâmplă rar asta. Cu excepţii, insă. Unastfel de exemplu este concertul susţinut de Jean Luc Ponty (foto:Imma Casanelles) de la Sala Mare a Palatului. Urmărind cum se animăsala la intrarea publicului - care a umplut-o doar in proporţie de70%, ce-i drept pe o vreme destul de neprietenoasă - vedeamreapărând aceeaşi distribuţie, cu mici variaţiuni. Deşi avea săurmeze un concert cu o muzică ce a adunat sub seducătorul balans alfunk-ului mai multe stiluri, jazz-ul işi chema din nou publicul săucare, in Bucureşti cel puţin, pare să fie tot mai răsfăţat deorganizatorii de concerte.
Jean Luc Ponty, violonistul alcărui sunet a fost comparat cu cel al saxofonului, datorită tonuluisău susţinut, a particularei maniere non-vibrato, dar şi a moduluide conducere a frazei, s-a situat alături de colegii săi de scenăin pragul de aşteptare al publicului. In spatele unei prezenţe maidegrabă flegmatice, cu un limbaj corporal redus, s-a arătat unmuzician stăpân pe mijloacele sale, cărora a reuşit de-a lugulanilor să le dea nu doar strălucirea lucrului minuţios finisat, cişi personalitate.
O discuţie recentă avută cuviolonistul Alexandru Tomescu mi-a relevat ineditul comparaţieidintre un solist violonist in inţelesul clasic al cuvântului şiunul specializat in jazz. Incitantă alăturare. Aşa cum ininteriorul jazz-ului maniera creată de Stephane Grappelli chiareste parte a unui univers total diferit faţă de cel al lui Jean LucPonty, mergând mai departe, comparaţia cu violonistica asociatărepertoriului clasic oferă, la o primă vedere, şi mai puţineelemente comune. Şi totuşi... Deşi la nivelul internaţional la carefacem referire marketingul ii uneşte pe toţi, indiferent de stil,la fel, modul in care fiecare ştie să-şi asume acest rău necesar iişi diferenţiază. Iar Jean Luc Ponty reuşeşte să nu agresezepublicul cu marketingul său aşa cum a făcut şi va continua să ofacă Sarah Chang de exemplu, un alt cap de afiş al zilelor trecute,tot la vioară.
Cu toate acestea, reacţiapublicului nu a fost mult peste nivelul onestfavorabil.
Problema nu a stat in pianisticasolid fundamentată şi coerentă a lui William Lecomte, nici in moduladmirabil in care basistul originar din Congo, Guy Akwa Nsangue,adecva tehnicile de mână stângă unui discurs plin de subtilitate(păcat că aluneca pe parcursul solo-urilor prea mult in laturaspectaculară şi mai puţin in cea de conţinut) şi nici chiar inprestaţia tânărului toboşar Pierre Francois Dufour, care, deşi işitrăgea seva mai degrabă din dulceaţa strugurilor din Bordeaux(locul său de origine) şi nu din acidul şi afumătura traficuluinewyorkez, tot a reuşit să susţină ideea muzicală a intreguluigrup. Probabil a fost altceva. Poate chiar un "fusion" de stări totmai solicitante reclamate de viaţa de zi cu zi. Oricum trebuie sărămânem in formă, pentru că in lunile următoare se anunţă concertefoarte valoroase.
Virgil Oprina (n. 1964)lucrează ca operator imagine de televiziune din 1990 si estejurnalist free-lancer de televiziune si corespondent ThompsonReuters din 1996. Absolvent al Universitătii Nationale de Muzicăare de asemenea si un master in muzicologie, fiind in prezentdoctorand la aceeasi facultate. Scrie critică muzicală din 1995adunând peste sute de articole publicate in reviste sau sectiuniculturale ale cotidianelor din România, pe site-uri culturale,imbinând activitatea publicistică si de realizator de documentare,reportaje si corespondente de televiziune, cu aceea de interpret demuzică contemporană sau blues.
