Cosmin Manolache, povestaşul/ de Antonio Patraş

Volumul de debut al lui Cosmin Manolache (Ce faţă cumplită am)nu este, cum s-ar crede, având în vedere cuprinsul şi caracterulfragmentar al texului, o antologie, o culegere de povestiri.Motto-ul din John Barth, unul dintre clasicii postmodernismului,funcţionează, de altfel, ca un semnal de avertizare, care cere unanumit tip de lectură: "Dar, în adâncul sufletului său, faptulmorţii şi toate aceste anticipări senioriale erau pentru Ebenezerca nişte fapte de viaţă, fapte de istorie şi geografie pe care,datorită educaţiei şi înclinaţiilor sale naturale, le priveaîntotdeauna din punctul de vedere al povestitorului: noţional leaccepta finalitatea; substituindu-li-se, se amuza pe seama groazei;dar nu accepta cu adevărat nici una, nici alta. Că vieţile suntpovestiri, accepta; că povestirile se sfârşesc, era de acord - cumai putea începe alta? Dar ca povestitorul însuşi să trebuiască(sic!) o anumită povestire şi apoi să moară... de necrezut! Denecrezut!" (John Barth, The Sot-Weed Factor).

Considerate în sine, autonom, cele mai multe proze vădesc odescurajantă ariditate, punând la grea încercare răbdarea chiar şia celor mai conştiincioşi cititori. Fapte şi impresii dintre celemai anodine sunt consemnate cu o perseverenţă demnă de scopuri mainobile - dar, tocmai de aceea, suspectă. În marea lor majoritate,naraţiunile lasă în suspensie (deliberat) conflictul, intriga, deparcă scriitorul şi-ar fi propus să evidenţieze cu orice preţinutilitatea, pentru povestitor, a "subiectului" ales, care aicipare indiferent. În fapt, tehnica aceasta a amânării sau a"aşteptării frustrate" (cum o numeşte Paul Cernat, semnatarulprefeţei) relevă o subtilă tentativă de deconstrucţie a epicului.Cosmin Manolache este interesat mai mult de mecanismul povestirii,de arhitectura (meta)textuală: confesiunea, discursul subiectiv, lapersoana I, dezvăluie nu procesul edificării interioare, ciinconsistenţa psihologiei, a experienţelor existenţiale.Introspecţia, ca instrument de cunoaştere, se exercită în gol,reflectând absurdul iluziei substanţialităţii eului, iar abundenţadetaliilor concrete indică aici, paradoxal, vacuitatearealităţii.

În spatele evenimentelor se ascunde, totuşi, un pattern, ostructură surprinsă abil, cu mijloace dintre cele mai simple:armata, serviciul, viaţa familială, prietenii, copilăria,provincia, toate amănuntele din care se configurează alchimia uneiexistenţe generice, a omului comun, dobândesc semnificaţii inediteîn proza lui Cosmin Manolache. Ce faţă cumplită am nu e nici cartede memorii, nici roman autobiografic. Ar fi putut fi, dar nu e.Pentru că prozatorul imaginează o metaficţiune în care propriabiografie constituie doar pretextul epic. Notele pur subiectivetrec într-un plan secund iar experienţele narate, de o tristăprevizibilitate (supralicitarea clişeului, a locului comun), nu maiau o miză, ca să zic aşa, "referenţială" - dar capătă un caractersimbolic şi ilustrează scenariul căutării, de fapt al rătăcirii şiînstrăinării de sine.
Încercând să se regăsească în propriul trecut, personajul-naratordevine captivul unei ficţiuni, iată, deloc banale, desprebanalitatea existenţei în genere: "...autorul vorbea despre sine cadespre un străin, ca şi cum şi-ar fi urmărit mişcările de undeva desus, ori pe un monitor. (...) Nu mai pot scrie aşa, ca despre unstrăin. Mai bine mi-aş povesti viaţa, istoria mea, asta m-armulţumi, într-adevăr. Mai bine asta. Mă simt atât de străin aici şinu-nţeleg de ce nu am puterea să mă-ntorc acasă definitiv. Oricum,acasă nu mai am ce căuta prea curând. Parcă sunt blestemat să umbluaiurea".

Cu excepţia ultimelor trei proze din volum, toate celelalteschiţează minuţios coordonatele esenţiale, stereotipiile vieţii dezi cu zi - un fel de moarte cotidiană a unui tânăr ce face navetaîntre provincie, unde a copilărit şi unde locuieşte încă familiasa, şi Capitală, unde se zbate să supravieţuiască, în condiţiiletranziţiei postcomuniste. În orizontul acesta cenuşiu, deexasperantă monotonie, se insinuează câteodată, fulgurant, luminaunor înţelesuri nebănuite, profunde, evidenţiate firesc, fărăostentaţie (v. Mentă şi diluant ori, mai ales, Crampoane). Eşeculîn dragoste este mărturisit deschis, cu sinceritate, fără teamaridicolului, dar nu fără o anumită pudoare a suferinţei: "Legăturacu Sonia m-a devastat. Parcă sunt un teren viran după detunăturilecare-au distrus tot ce-a fost în picioare. Nu ştiu dac-am ieşitîntreg din toată povestea asta. Oricum, am des probleme. Vreau săzic că parcă nu sunt eu. Trebuie să mă tragă cineva de mânecă,să-mi spună că iar am comis o tâmpenie. Apoi reintru în apatia pecare n-o mai pot lepăda de cînd m-am despărţit de Sonia" etc.
Cosmin Manolache nu insistă, ca atâţia alţii, pe detaliile şocante,triviale, scabroase, nu-şi face un scop din sfidarea burghezului,deşi nu ocoleşte nici sexualitatea, nici vocabula neaoşă. Erotismule văzut ca un aspect al existenţei printre altele, reprezentataici, într-adevăr, neconvenţional, însă fără stridenţe ori accentegroteşti.
Povestea personajului (a cărui identitate onomastică autorul nu odezvăluie), cunoscut printre amici sub diverse nume de împrumut(Prosinecki, Jesus etc.), şi a familiei sale e rezumată în câtevareflecţii (mai exact, mărturisiri) de o dezarmantă simplitate:"Familia noastră pare divizată. Nu ştiu ce s-a întâmplat întretimp. Prostata mea, nici măcar ea nu poate să le ridice moralul, defapt, să-i facă deschişi spre vorbe bune. Nu. Iar soră-mea s-alansat în ultimele zile într-o cursă de urmărire a biletelor pentruLitoral printr-un sindicat, o chestie obscură din care ar trebui săprofite vreo şase fete nemăritate. Îi privesc pe toţi, unul câteunul, apoi mă uit şi la mine. Adevărul e destul de trist. Ne campaşte singurătatea. Asta-i o boală destul de puturoasă. Şi arată şiciudat. Mama, chiar şi ea se retrage în lumea personajelor livratefără oboseală de un televizor neadormit. E cam nasol. Iar asta oştiu şi ei, la fel ca mine."

Protagonistul (tipul omului mărunt, al "anti-eroului", cum s-aobservat) nu evită banalitatea, de care oricum nu poate scăpa, areconştiinţa propriei insignifianţe şi-şi acceptă, cu un fel deresemnare dezinvoltă, condiţia derizorie. Cosmin Manolache nu arevocaţie de "huligan", nu crede în idealul mântuirii colective şi înnici un fel de salvare, nu vrea să scrie romanul generaţiei sale,de care se simte la fel de străin ca de sine însuşi. Discret, poatemai mult decât ar fi fost necesar, sugerează totuşi suficient delimpede că tot ceea ce se întâmplă în viaţă, până la lucrurile celemai lipsite de însemnătate, reflectă o structură reductibilă, încele din urmă, la un model mitic, de "poveste". Cuvintele nudescriu, nu denumesc lucrurile, dar le inventează, aşa cumnaraţiunea nu e menită să reprezinte realitatea, ci să o instituie,sau să i se substituie. Pe jocul acesta, borgesian, care transformătextul într-un spaţiu al convergenţelor multiple, al metamorfozelorşi specularităţilor inextricabile, mizează şi microromanul luiCosmin Manolache.
În ultimele proze din volum - Gua, Salutul, Santinelele muzicii -autorul pune în contiguitate câteva - cele mai importante - motiveanterioare, replici, într-un extrem de interesant dialog cupropriile texte. La auzul unei melodii simple, uşor de memorat,Iulică (personajul din Santinelele muzicii) refuză să mai meargă labiserică şi să asculte complicatele cântări bizantine. În subtext,reacţia sa justifică demersul prozatorului, care a alessimplitatea, chiar facilitatea, ştiind ce pierde, dar şi ce arputea câştiga: "De asta-ţi spun, băiete, cam de-atunci am intrat şieu în Republica muzicii, unde cred că se află şi Iulică, cel careavea să moară până la urmă în drum spre spital. Îţi spun, ca săştii pe cine o să-njuri sau la cine o să te gândeşti poate ca la ominune când uitarea mă va şterge din mintea ta, că decât un tatăprimar, înjurat de întreg oraşul, mai bine aclamat de Scala dinmintea mea".
Opţiunea prozatorului e însă una ironică, pentru că el răstoarnăperspectiva, spectaculos, abia acum, la final: povestea faceinutilă o existenţă trăită monoton, în acordurile exasperante alecâtorva tonuri. Iulică este cititorul naiv pe care autorul îlucide, cu cruzime, în propriul text. Dacă te-a plictisit cartea luiCosmin Manolache, nu uita că, în fond, de te fabula narratur.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar laFacultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debutpublicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat înfilologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactorla revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernealasimpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la EdituraUniversitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu -de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresiidespre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie apersonalitatii, 2007.