Cu capul sprijinit in degetul mare

Avem, In sfarsit, si noi un Kant al nostru. Se numeste Virgil Panait si locuieste la Focsani. A publicat intai, modest, carti de versuri. In cele din urma, insa, si-a asumat curajos vocatia de ganditor, daruind lumii un volum de cugetari: De ce avem dreptul sa-l dam in judecata pe Dumnezeu (Focsani, Ed. Andrew, 2007, 96 pag.). Fotografia de pe ultima coperta a volumului il reprezinta pe autor, bineinteles, gandind, cu barbia rezemata in degetul mare. In modul acesta, capul greu de idei este impiedicat sa se lase in jos.
Virgil Panait dialogheaza direct cu marii filosofi ai lumii, fara acele ritualuri ale umilintei pe care le practica Gabriel Liiceanu sau Horia-Roman Patapievici cand ii citeaza pe Platon ori Heidegger. Geniul din Focsani il trateaza, de exemplu, pe geniul din Konigsberg de la egal la egal, persiflandu-l dezinvolt:
“Kant: <De ce am facut eu cele patru antinomii cu teze si antiteze egal demonstrabile?>
Exact: oare de ce? ... Poate ca din plictiseala sau din greseala...”
Dar Kant al romanilor da dovada si de fair-play, laudandu-l pe Kant al germanilor cand intalneste cate o fraza inteligenta in opera acestuia:
“<Nu te plange ca esti strivit, daca te-ai facut vierme!>
Genial, genial, genial spus...”
In afara de Kant, lui Virgil Panait ii mai place Catalin Tarlea:
“Drumul desfundat al remuscarii. (Catalin Tarlea) Excelent titlu de posibil roman.”
In carte exista si cugetari care nu sunt comentarii asupra cugetarilor altora, ci provin exclusiv din capul (sprijinit de degetul mare) al autorului. Neobositul ganditor ia in discutie probleme de larg interes, care de sute de ani nu si-au gasit rezolvarea:
“Oare de ce la femei cel mai atragator lucru este fundul? Nici ochii, nici inteligenta, nici sufletul, nici sanii...”
Este, intr-adevar, o intrebare! Sa speram insa ca, asemenea celor generate de teorema lui Fermat, va primi candva un raspuns.
Dand pagina dupa pagina si citind reflectii de genul acesta, simtim de la un moment dat ca barbia ne cade in piept si ca trebuie sa o sprijinim cu degetul mare, in stilul autorului. Cand suntem gata-gata sa atipim, o confesiune neasteptata ne trezeste brusc, ireversibil, si ni se fixeaza in minte pentru toata viata:
“Am visat candva ca in loc de penis imi crescuse un cap de gascan care se tot agita, pentru a ma prinde cu ciocul de nas.”
Nu ne ramane decat sa-i uram autorului ca toate visurile sa i se implineasca.