"...Orasul intreg era un fort, fiecare locuitor era el insusi un fort continuu asediat, iar drept capitan aveau un sfant, pe Sfantul Minas, proteguitorul orasului".
Asta se intampla demult, pe la 1890, pentru ca acum aprigii locuitori ai stravechii asezari au invatat sa faca turism, constienti fiind ca relieful si clima ostile nu le pot oferi decat suferinta si saracie. Stradutele stramte si intortocheate sunt pline cu terase ("Cum, pe spatiul public?", s-ar indigna nejustificat Basescu), iar de la amurg si pana la rasaritul Lunii, urbea intinereste si se inveseleste, lepadandu-si prejudecatile sterpe. In decorul pestrit, batranii localnici, cu figuri darze, in trasaturile carora deslusesti mixtura semintiilor descalecatoare pe aceste meleaguri, aduc, asezati pe scaunele din lemn, cu niste statui scoase in piata pentru a spori comertul traditional. In fiecare seara, in centrul targului, la aceeasi masa, cinci batrani septuagenari stau ore in sir, in tacere, si privesc (asta sa fie "Privirea Cretana" de care era atat de mandru Kazantzakis?) imperturbabil spectacolul strazii; in jurul lor se aude doar zgomotul margelelor colorate, trecute intr-un anume fel de pe un deget pe altul, asemenea unui ritual strain noua, profanilor. Ce ascunde sufletul enigmaticilor urmasi ai Capitanului Mihalis, pierduti, la inceputul mileniului trei, in invalmaseala cosmopolit-vulgara?
Tinerii vorbesc tare si neincetat, gesticuleaza necontrolat, traind plinatatea clipei asa cum numai creatorii hedonismului sunt in stare, cu pasiune maxima, indiferent ca este vorba despre fericire sau de tragedie. Sfantul Minas a ramas tot acolo, dar langa el a aparut o faptura cu chip imprecis, care, uneori, are doua cornite ascutite, iar alteori aripi de inger, asa incat ciudatul personaj, caruia cretanii ii zic Binefacatorul Ban, este cand sfant, cand demon. Oricum, musulmani, catolici sau ortodocsi, toti i se inchina cu evlavie, ca unui zeu modern, de la care te astepti oricand sa coboare dintr-o limuzina luxoasa, inconjurat de nimfe cu cercei in nas ori in buric. Pe plaje vulcanice, unde ai senzatia ca esti pus la prajit pe cenusa incinsa, sau pe marginea arid-deprimanta a soselelor, grecii isi vand cu profit povestile unice si imprescriptibile, desi, "bietii" de ei, n-au reusit isprava agathoniana de a planta brazi sau salcii in taciunii nisipurilor. Si nici nu-l asteapta pe salvatorul Ulise, trimis de NATO sau UE sa le umple hambarele cu grane, cu aur si cu miere, asa cum viseaza compatriotii mei.
Peste tot insa "Spiritul paseste pe pietrele Greciei de ani si ani, oriunde mergi, ii descoperi urmele divine", ca o vraja seducatoare si aducatoare de valuta-forte pentru pragmaticii greci.
