"Vechea" si "noua" Europa (UE 15 plus UE 10) continua sa priveasca SUA ca hegemon global si isi alimenteaza cu vibrante argumente pledoaria pentru o lume "multipolara". E adevarat ca noile state membre sunt mai atlantiste decat cele fondatoare, insa ezitarile se fac simtite peste tot, asa cum s-a intamplat recent si la noi.
Exista, de ambele maluri ale Atlanticului, retele academice si lobiuri politice active in zona "reconcilierii", numai ca festivitatea nuptiala se lasa asteptata. Dupa 60 de ani de la incheierea celui de-al doilea razboi mondial, europenii s-au invatat ca SUA sa le furnizeze securitate gratuita. E ceva subinteles, mai ales ca americanii pot si, pana acum, au dorit sa-si asume o asemenea sarcina. Consecventa politicii lor externe, indiferent de culoarea administratiilor succedate la Casa Alba, i-a determinat sa mentina Europa in zona de maxima relevanta strategica. Din pacate (si in pofida initiativelor franco-germane), europenii nu au facut pasi majori in directia unei politici comune de securitate si aparare. Nici un guvern european nu a crescut semnificativ bugetul militar. Nu exista de fapt vointa politica necesara, iar cand vine vorba de gestiunea unor riscuri concrete, statele UE se asteapta ca tot americanii sa gaseasca solutia. In 1999, cand a explodat criza din Kosovo, europenii au acceptat interventia NATO fara sa-si mai puna problema mandatului ONU. In Irak, cei mai multi dintre ei au redevenit "legitimisti"...
La fel de culanti se arata europenii si in chestiunea dosarului nuclear iranian. In definitiv, "falia" euroatlantica e generata de perceptiile diferite asupra amenintarilor la adresa securitatii colective. Europa prefera abordarile soft, bazate pe diplomatie si tranzactionism economic tocmai pentru ca nu-si permite - militar vorbind - prea multe decizii unilaterale. SUA sunt in schimb chemate sa o faca pe jandarmul mondial atat pentru ca dispun de capacitatile militare aferente, cat si pentru ca realismul elitelor americane le "condamna", intr-o anumita masura, sa limiteze anarhia internationala prin actiuni hotarate.
Nu ma numar printre euroscepticii care compara Comisia Europeana cu orchestra de pe Titanic. Institutiile UE functioneaza eficient, numai ca agenda lor e lipsita pentru moment de conotatii strategice. Ele nu par sa vada pericole iminente, aplica reflexul de a negocia cu oricine, promitand asistenta financiara, si prefera sa ignore, printre altele, consecintele geopolitice legate de ascensiunea Chinei sau a Indiei. Europenii s-au solidarizat cu americanii dupa 11 Septembrie, continuand fireste sa beneficieze de "pacea eterna" pe care SUA par sa le-o ofere, la decenii dupa implementarea Planului Marshall. Desi terorismul a lovit inima anumitor capitale, europenii nu participa realmente la lupta cu acest flagel agravat, in lectura lor, de felul in care americanii implementeaza doctrina "razboiului preventiv". E de altfel natural sa-ti propui dialogul - si nu confruntarea - cu lumea islamica atunci cand ai, pe propriul teritoriu, vaste comunitati de imigranti musulmani. Si cand esti, vorba unui inalt oficial, un "pigmeu militar".
