Laureat al Premiului Femina in 1997, romanul Dragoste neagra este cronica unei pasiuni ucigatoare, descrierea minutioasa a sentimentelor pe care un barbat le resimte fata de iubita sa, o metisa cu ochii negri si trupul de foc. Adoratia si dragostea pentru aceasta femeie ating paroxismul si furia, dar, in mod paradoxal, sporesc atractia si supunerea barbatului. Macinat de dorinta de a se elibera, de a intoarce spatele acestei femei rebele si nebune, autorul nu reuseste decat sa se prinda si mai mult in lanturile unor sentimente ce nu slabesc decat prin moartea ei.
Dominique Noguez preda filosofia la Universitatea din Montreal si la Universitatea Paris I. Pasionat de cinematografia experimentala, a scris o teza de doctorat despre filmul underground nord-american. S-a consacrat in acelasi timp literaturii, fiind atat romancier, cat si eseist si publicand peste 30 de titluri, in care amestecul de eruditie si umor devine un ingredient irezistibil al lecturii (romanul Les trois Rimbaud il aduce pe Rimbaud pana in 1937; Lenin Dada il imagineaza pe Lenin in postura de intemeietor al curentului dadaist; Les Martagons primeste Premiul Nimier in 1995).
02.
La inceput n-a fost decat o silueta alba cu un tufis de bucle intunecate deasupra, intr-o seara de iunie. Stateam la o masa pe terasa cafenelei de la Grande Plage. A disparut inainte sa-si declanseze alarma (sangele batand puternic in inima si in tample), ordinatorul acela care decripteaza in noi datele furnizate de privire pentru a determina daca din intamplare sunt compatibile cu modelele interioare si a spune dorintei ca isi poate distila veninul. N-am pornit imediat in urmarirea ei; a trebuit sa astept chelnerul sa platesc. In sfarsit m-am ridicat si mi-am croit repede drum printre plimbaretii destul de numerosi in seara aceea.
Am revenit spre plaja fara mari dezamagiri. Nu fusese decat o silueta, nu-i putusem distinge trasaturile, abia zarisem ca era tanara si ca avea pielea inchisa la culoare: pentru tanarul usor de excitat in seara aceea, nimic care sa faca din ea mai mult decat o posibila prada usor de inlocuit. Mecanismul dorintei, chiar fascinatia veninoasa a frumusetii s-ar fi putut declansa cu adevarat numai daca, o data ce as fi descoperit-o, as fi putut-o privi in voie, pe ascuns. Caci poti urmari pe cineva din cel putin doua motive. Simti o lipsa sexuala si cauti: in acest caz, poti accepta tot ce corespunde mai mult sau mai putin - mai intai mai mult, apoi mai putin - normelor tale intime; in acest joc al momelii, ogarul poate schimba prada de douazeci de ori in aceeasi seara. Sau e vorba de frumusete, cu alte cuvinte de un fulger: nu asteptai nimic, esti insfacat din mers. Tulburat ca Saul, pornesti la drum ca Pavel: urmezi aparitia ca un somnambul sau ca o fantoma. In seara aceea, eram mai degraba ogar decat fantoma. Si alcoolul avea o contributie, si e momentul sa marturisesc ca eram la cel putin al treilea rom cu coca atunci cand frumoasa aparitie mi-a intrat in viata.
(...) Imi voi aminti toata viata, atunci am avut un moment de mare ezitare. (...) Intr-adevar, o secunda am ramas imobil, paralizat (delicioasa paralizie). Eram Paris cu marul, Heracle la intretaierea drumurilor, ba chiar - mai putin glorios, dar mai adevarat - magarul lui Buridan. Totusi, m-am hotarat. Ar fi fost mai bine sa-mi rup glezna. Ce inseamna destinul! Cel putin aceste secunde, gustate pana la sufocare, acopera cu iluziile liberului-arbitru capriciile nemiloase ale intamplarii. Am ales deci intaietatea si misterul si, din nefericire pentru mine (...), am urmat umbra cea alba.
S-a petrecut un lucru straniu: chiar langa Hotel du Palais, acolo unde promenada se restrange formand niste chei inguste care, cateodata, prin mici tuneluri sapate in stanca, serpuiesc pana la plaja Miramar, umbra a disparut pentru a doua oara. Nu era usor s-o distingi in multimea rarita, ma straduiam degeaba sa raman la patruzeci de metri de ea, asa-zicand la doi ochi (oare nu se spune: la doi pasi?). Dupa piscina hotelului, drumul isi schimba brusc directia. Or, dupa cotitura nu am mai vazut pe nimeni. Am continuat aproape alergand, pana la Venelle des Vagues, urcusul acela dulce. Degeaba. Doar cativa barbati ratacitori. Niciodata n-am crezut cu adevarat in miracole; ea nu mi-a facut nici macar de departe impresia ca ar fi o zana sau o fantoma; parea - si tocmai acest fapt ma lega de efigia ei miscatoare - prea vie. De aceea, mi-a venit deodata ideea sa caut in singura directie in care o putea lua o fiinta umana abatuta de la drum: plaja. Evident, pustie la acea ora, cum puteai judeca in penumbra, eliberata pana departe de apele retrase ale oceanului, dupa cum o indica fosnetul moale al valurilor. Mi-am scos pantofii si am inaintat. Mi-a trebuit ceva timp pana s-o vad, intr-atat hainele-i albe se confundau cu panzele de spuma. Mersese cat mai aproape de valuri; le contempla nemiscata, in picioarele goale, retragandu-se cu un usor salt gratios numai atunci cand izbeau prea tare, in restul timpului lasand broderiile apei sa-i inlantuie gleznele. (...) Destula vreme nu am stiut ce atitudine sa adopt: sa ma apropii? Sa ma indepartez? Nici macar nu eram sigur ca ma vazuse. Eu insa - pentru ca era Luna plina (as putea verifica intr-un calendar vechi: nu am uitat ziua, era 14 iunie 1984), pentru ca imaginatia, alcoolul si dorinta se impleteau? - i-am intrezarit, sau am crezut ca i-am intrezarit, profilul. Cand in sfarsit n-a mai contemplat valurile si a revenit pe chei, am capatat certitudinea ca era tanara, destul de frumoasa, negresa sau mulatra si - mai precis - brazilianca. Cat timp am urmarit-o apoi? Mergeam la cinci metri de ea. Eram convins ca nu m-a remarcat, nici pe plaja, nici pe promenada. Parea sa nu vada pe nimeni, nici una dintre batranele fara somn inca asezate pe banci, nici unul dintre tinerii adunati in fata cazinoului. Mergea repede, mai degraba ca o persoana aflata sub efectul unei jubilatii secrete decat ca una care are un scop si se grabeste.
In sfarsit, pe strada Monhaut, care era pustie si pe care ecoul sporea cel mai mic zgomot de pasi, nu ma mai putea ignora. A trebuit sa adopt o atitudine clara: am hotarat sa o depasesc ca unul care se intoarce grabit acasa. (...) Si m-am intors spre ea, cu aerul ca o recunosc; i-am vorbit.
*
Cum am putut scrie ca eu am urmarit-o si am abordat-o? Nu a fost in egala masura si invers? Exista feluri de a urmari pe cineva mergandu-i inainte. Cu siguranta m-a vazut de la inceput, dintre valuri sau chiar inainte; (...) la adapostul umbrei, am hotarat sa ma intorc. Nu apucasem s-o fac cand am auzit "Hei!", o voce foarte limpede, foarte sigura; stand fara rusine pe capota unei masini, in fata tutungeriei, ma privea linistita si surazatoare. Am mers incet spre ea si i-am spus pe jumatate afirmativ, pe jumatate intrebator, incurcat de privirea triumfatoare: "Ne cunoastem?". Spre surprinderea mea, nu a luat intrebarea ca pe o formula ritualica de apropiere. (...) Mi-a raspuns foarte serios ca era "foarte posibil", ca o vazusem "probabil intr-unul dintre spectacole". Erau multe informatii in raspuns: profesia (actrita? autoare de numere de jonglerie? dansatoare de strip-tease?), dar si perfectul accent de suburbie pariziana, care clatina serios ipoteza mea despre originea-i braziliana, in fine acel "foarte posibil" (...), spus cu o usoara afectare, care sublinia placerea de a sta de vorba si, in acelasi timp, dorinta de a vorbi bine, adica de a urca scara distinctiei sociale. Am perceput aceste lucruri destul de confuz, ocupat cum eram sa-i privesc chipul, minunatele bucle negre, ochii de un negru care batea in cafeniu, arzatori, as spune chiar imperiosi, buzele de metisa, mai fine decat ale unei negrese, dintii impecabili, cu mica strungareata care te facea sa vorbesti despre "dintii fericirii", forma rafinata a sanilor, abia daca un pic mai mari decat ceea ce indica in mod obisnuit termenul "tare", talia de o subtirime exceptionala, soldurile frumoase - nu ii vedeam picioarele ascunse de pantalonii albi (cu atat mai bine; nu cu ele se putea lauda mai intai, cum urma sa-mi dau seama nici zece minute mai tarziu). Dansatoare de strip-tease? "Mai mult" decat atat. Participa la coregrafii pornografice in faimoasa Chambre-d'Amour, Le Cheval Bleu, unde din primavara se repezeau batranii amorezi si tinerii snobi din toata regiunea (...). Abia am avut timp sa-i spun ca, desigur, auzisem de Le Cheval Bleu, fara sa fi avut ocazia sa intru, ceea ce nu voi intarzia sa fac, ca a pus situatia sub control: "Nu are rost sa mergeti, va dau o caseta". Mi-a spus cum o cheama: Letitia. Apoi: "Ma conduceti?" - sau mai degraba (nu era totusi atat de directa!): "Unde ma duceti?". Nu stiu ce m-a apucat, am prins-o de mijloc, ca pentru a o ajuta sa coboare de pe capota, si mi-am apropiat buzele de ale ei. N-a avut nici cea mai mica miscare de surpriza si dintr-o data, ca si cum se astepta la asa ceva, ca si cum era cat se poate de vesnic de firesc, mi-a dat sarutul cel mai profund, cel mai lung si cel mai voluptuos pe care l-am impartasit vreodata noaptea (...).
Ea a fost aceea care a pus capat, brusc, acestei fericiri interminabile. Ma intreba din priviri. M-am hotarat pe loc.
(...) Pe scara mi-a pus intrebari despre ocupatia mea. Ii raspundeam cu moderatie, cu modestie chiar. Totusi, cuvinte precum "cinema", "televiziune", "scenariu" isi faceau efectul. Asculta cu atentie. De-abia daca am avut nevoie sa-i explic ca nu locuiam singur, ca nu trebuia sa facem zgomot traversand vestibulul si coridorul: parea obisnuita cu astfel de situatii. Dupa noi preliminarii delicioase, m-am dus in salon sa iau de baut. Cand m-am intors, era goala pe pat; nu scosese cuvertura (...). Era senzualitatea insasi. Pielea-i nu era cu adevarat neagra: cafea cu lapte -dar, "in acel moment al verii (dupa frumoasa formula pe care a produs-o mai tarziu), cu putin lapte si multa cafea". Nu era niciuna dintre acele piei africane oarecum aspre, care pareau remarcabile armuri facute pentru viata la soare. Ceva fragil, neted si lucios, untos - elasticitatea ferma si cremoasa a tineretii. Cati ani avea? A spus "douazeci, in curand".
- Cand?
- 12 iulie.
M-am gandit amuzat la aceasta aniversare. In mai putin de o luna. Sa sarbatoresti cei douazeci de ani ai unei fiinte la care tii! De fapt, mintea cu un an. Deocamdata, nici macar nu ma dezbracasem cand, surazatoare, imi intinse un prezervativ.
03.
Aceasta amintire mi-a starnit dorinta de a-mi repara vechiul magnetoscop ca sa vad caseta de la Le Cheval Bleu, pe care am pastrat-o. (...)
La ce bun? Cunosc filmul pe de rost. As putea descrie fiecare plan: scena goala, plina de panze decorative si de frunze de palmier, se prelungeste deasupra publicului printr-o plasa; sosesc cei doi "exploratori", epuizati si frustrati de saptamani de ratacire prin savana; gros-plan pe frunzele care se misca. Unul dintre albi tasneste. O captureaza pe tanara indigena (Letitia, in piele de leopard, cu picioarele goale, cu flori rosii in par). Incercarile de comunicare esueaza. Celalalt alb zgaltaie prizoniera, apoi o imbranceste intr-un colt. Profitand de un moment de neatentie, femeia insfaca un cutit si se repede asupra lui. O dezarmeaza. In timpul luptei, florile ii cad din par, un san i se dezgoleste. Rebela este legata. Lumina scade, a venit noaptea. Din cei doi tovarasi, unul se odihneste, celalalt vegheaza cu pusca in mana. Tanara nu doarme: geme, plange. O "raza de luna" ii muleaza formele la timpul potrivit. Celalalt se apropie. Il priveste astfel incat barbatul cedeaza: vrea s-o sarute. Ea se preface ca se opune, apoi cedeaza. Se imbratiseaza. Gros-plan. O dezleaga. Langa focul de tabara (franjuri de hartie rosie luminate din spate), ea incepe, pentru a-i multumi, un dans lasciv, care aduce a strip-tease. Iata si celalalt san, panza din jurul soldurilor nu se mai tine decat intr-un fir. Chiar in momentul in care cade, salbatica se repede spre plasa, urmata de barbatul cu torsul gol. Un cadru tulbure: camera se straduieste sa urmeze cele doua corpuri, sa le cuprinda. Cand imaginea redevine stabila si clara, cei doi au trecut deja de imbratisarile romantice. (...)
Actorii parasesc apoi plasa, care a lasat deja urme nefericite pe pielea albului; are loc, langa rampa, scena in trei pe care nu am putut-o suporta niciodata. (...) Insuportabil este aerul lor ca nu sunt acolo, desi sexele lor sunt tari, rosii, desi nu se vad decat ei pe ecran, viata aceea stralucitoare in mijlocul mastilor inghetate - sinistre prajituri cu inghetata de vanilie si ciocolata fierbinte! Acest joc dublu se desfasoara in fata noastra ritmat, oribil cadentat (cateodata se aude muzica, o jalnica muzica flasca, dar e si mai rau cand se opreste). Minciuna unui corp ale carui fragmente nu mai joaca jocul intregului, al carui intreg se straduieste inutil sa faca uitate fragmentele. Un corp linistit, aparent in repaus, distras, detasat, aparent mut, dar care in realitate striga un lucru, un singur lucru: o patrund pe Letitia! (...) O intind! O tavalesc! O calaresc! Ma dau in calusei! Sunt in ea! Si oroarea imaginilor care spun: puteti sa ne derulati repede, sa ne dati inainte, sa ne dati inapoi, sa ne opriti, sa ne stergeti, n-o sa puteti face ca penetrarea sa nu se fi intamplat. Dar inca n-am spus nimic, am lasat in umbra ce este mai sfasietor in acest dispozitiv de carne: intre ei, deasupra si dedesubt, Letitia nu-i un mecanism, nu are aerul ca e zdruncinata fara s-o stie de unul dintre monstrii aceia din filmele de groaza care brusc se strecoara in corpuri si, impotriva lor, le zgaltaie din interior, nu este ipocrita, nu este calda si rece, nu este indiferenta si aprinsa, nu este fragmentul impotriva intregului, nu este rupta in doua: una singura, indrazneata, energica, bucurandu-se din intreaga fiinta, cu buzele usor retrase de pe dintii inclestati, cu ochii larg deschisi, cu sudoarea perlandu-i tamplele, devotata - pierduta pentru mine.
Si totusi, caseta odioasa, pe care am fost cat pe ce sa i-o inapoiez dezgustat si asupra careia nu i-am formulat vreo parere (la inceput, m-am temut sa n-o ranesc sau sa nu fiu ridicol, mai tarziu, cand i-as fi putut vorbi despre ea mai calm, m-a parasit), mi-a devenit intr-o buna zi mai pretioasa decat o icoana. Repulsia dintai, facuta din gelozie, desigur - din cea mai teribila dintre gelozii: gelozia fizica -, si din teama in fata sexualitatii altuia care m-a impiedicat intotdeauna sa fiu un voaieurist consecvent, a facut loc unui sentiment mai estetic, adica mai calm: nostalgiei si chiar disperarii de a nu mai putea vreodata s-o vad reducand toate asperitatile, toti spinii obscenitatii. Cateodata chiar, in rarele perioade cand eram oarecum detasat de ea si cand ramaneam cast, ajungeam sa traiesc in fata cadrajelor neindemanatice si a gros-planurilor insistente atitudinea pur utilitara pe care oamenii o au vazand filme pornografice. Nu era decat un corp frumos - vai!, nu era decat fantoma unui corp frumos - printre atatea altele. Atunci, totul schimbandu-si perfect sensul, ardoarea, senzualitatea rara care ma socau profund cand pareau sa se indrepte spre parteneri ma excitau profund, cata vreme ma faceau sa cred ca mi se adresau doar mie.
Dar, cel mai adesea, precum atatea zeci de fotografii astazi distruse si, mai bine decat ele, aceste imagini miscatoare si fragile aveau remarcabilul merit de a mi-o reda asa cum am cunoscut-o in primele momente ale iubirii noastre (cu presupunerea ca, formuland cu siguranta prejudecati asupra reciprocitatii, pot spune "iubirea noastra"). In orice caz, sunt singura amintire - de mana a doua, sau mai degraba de privirea a doua - care imi ramane de la Cheval Bleu. Cat despre prima privire... m-am dus acolo intr-o seara in ciuda reticentelor exprese. Atractia a fost mai puternica decat mine. Speram sa raman in fund, fara ca ea sa ma vada, si sa plec discret sau, cine stie, sa merg s-o salut in cabina (...). Fara indoiala ca, odata scurse primele momente de contrarietate, ar fi fost placut impresionata de onoarea pe care i-o faceam venind s-o vad intr-un loc in care imi repugna destul sa ma gasesc, mai putin din cauza spectacolului, cat a publicului, ar fi vazut aerul meu indragostit si implorator, ar fi fost dezarmata, ar fi avut zambetul acela care ii dezvelea strungareata plina de rafinament.
Or, cabaretul nu era deloc asa cum mi-l imaginasem. Barul lung ocupa o intreaga latura a salii; cand am intrat dupa ce am platit o suta de franci pentru bilet, am avut un soc vazand-o cum statea la bar cu cativa tineri: partenerii ei, poate, sau clienti care o cunosteau. Am iesit indata, inima imi batea puternic. Mi se parea ca ma vazuse, ca in orice caz ma va vedea cu siguranta daca intram din nou, ca sala era prea stramta ca ea sa nu-i poata vedea pe toti cei ce se asezau, chiar si in timpul spectacolului. Fara indoiala, era efectul fragilizant al iubirii nesigure ca e impartasita - timiditatea te blegeste, iti inmoaie picioarele in fata fiintei iubite, devenita ca un idol de terorizanta, de imposibil de privit. Cred ca, mai ales, era vorba de premonitia suferintelor pe care urma sa le indur privind caseta, vazand-o goala si muncita de altii, si pe care cu siguranta le-as fi resimtit mult mai dureros daca as fi avut-o in fata in carne si oase: am disparut, deceptionat, si n-am mai calcat niciodata la Cheval Bleu.
In noaptea intalnirii noastre, din contra, nimic care sa semene cu suferinta. De altfel - cu o exceptie sau doua, la care voi reveni -, in momentele foarte precise ale legaturii noastre cand am facut dragoste, in clipele care, adunandu-se, urmau sa constituie durata foarte scurta (cateva saptamani, chiar cateva zile) a singurei fericiri veritabile date mie pe pamant, nu am cunoscut alta suferinta decat a placerii duse la incandescenta, nici alte lacrimi decat de bucurie si de gratitudine. Totul cu noblete, cu naivitate, e posibil, dar in noaptea aceea mai ales - bucata aceea de noapte! - Letitia, cu felul ei de a nu se menaja, m-ar fi facut sa cred ca am ajuns in rai. Nu imi amintesc precis primele imbratisari. Altele mi s-au intiparit mai adanc, printr-o intensitate si mai mare, prin lucruri inventate, printr-un detaliu. Si apoi, ca o muzica pe care o asculti de sute de ori dar care, daca e buna, pare de fiecare data noua, proaspata, nenumarabilele imbratisari impartasite cu femeia iubita se invelesc unele pe altele ca niste valuri blande pentru a forma asa-zicand unul singur, cu caracteristicile celor mai frumoase dintre ele: fiecare te face sa le uiti pe cele anterioare, fiecare este cele anterioare, si - in plus - prezenta. In orice caz, prima avea cu siguranta aproape toate caracteristicile celorlalte si tocmai acest lucru m-a frapat: absenta oricarei afectari, ardoarea, chiar frenezia - la inceput, L. era cea care conducea, nu trebuia decat s-o urmez - si, in plus, o particularitate pe care n-am uitat-o: zelul de a-mi saruta indelung pielea, pe care nicio alta femeie nu il mai avusese cu mine. Nu m-am temut de faptul ca era cam vorace si abia a doua zi dimineata, descoperind in oglinda dulapului petele vinete de pe gat, de pe umeri, de pe brate, mi-am dat seama ca imi supsese pielea (din fericire, si-a pierdut obiceiul destul de repede).
Gresesc daca las sa se inteleaga ca aceasta prima data nu m-a marcat peste masura. Cum altfel sa explic fascinatia mea imediata, bucuria de a cunoaste "una care, in sfarsit, nu e ca celelalte", care le depasea, mai ales cum sa explic dragostea care deja actiona fulgurant? De fapt, imi amintesc macar doua lucruri. Delicioasa impresie pe care mi-a facut-o, deasupra soldului drept, mica scobitura care ii marca talia - am spus cat era de fina - si pe care mainile mele o mangaiau fara incetare, revenind cum revii in unele locuri (...) unde ti-e bine si unde ai imense bucurii secrete. Apoi, cand ii treceam mana prin par, miscarea de nerabdare - desigur, mai putin pentru a-si proteja buclele (isi reveneau singure destul de bine), cat pentru a-mi arata ca era si ramanea singura stapana a corpului ei. Aceasta mica furie n-a avut urmari: tabuul capilar a fost apoi ridicat. N-are importanta, ar fi trebuit sa-i analizez mai bine gestul. Dar dragostea sta de analize? E ca si cum i-ai cere unui chior sa se uite printr-un binoclu. Veninul isi facea deja lucrarea, iar eu imi ascundeam unul dupa altul indiciile viitoarei nefericiri.
Trebuie sa spun ca inca se straduia sa ma insele. Dupa al doilea orgasm - aproape simultan: inca ceva nou pentru mine -, a devenit aproape timida, ca sa-mi dea "doua vesti: una buna, cealalta rea". Cea buna era ca voia sa ne mai vedem; cea rea era ca nu putea ramane toata noaptea. (...) Nu imi spusese oare ca nu lucra decat seara, ca nu avea prieten, ca locuia singura la Anglet? Nimic nu o obliga sa se intoarca acasa asa de repede. Inca un lucru in care n-am vazut un semn: in piata Clemenceau, pustie, unde o insoteam in cautarea unui taxi, mi-a spus deodata, pe tonul direct si convingator al afirmatiei bine dispuse mai degraba decat al veritabilei intrebari: "Imi dai bani pentru taxi?". Fara sa caute niciun pic sa-si decoreze intrebarea cu una dintre formulele care te fac sa inghiti pilula: "Mi-am uitat geanta", "Nu am la mine decat un card", "Ti-i dau inapoi maine"... "Merge!" e tot ce a spus luand bancnota de doua sute de franci pe care o scosesem - nu aveam mai marunti - si care totusi era de trei sau patru ori mai mult decat avea nevoie (...).
A doua zi, sau mai degraba cateva ore mai tarziu (lipisem de usa o hartie in care ceream sa fiu lasat sa dorm), cand m-am trezit in sfarsit pentru micul dejun, nu ma mai gandeam la aceste lucruri, preocupat sa ascund sub un batic, sub pretextul unui torticolis, urmele vinete lasate de frumoasa vampira.
Fragmente din volumul Dragoste neagra de Dominique Noguez, in pregatire la Editura Trei, in traducerea lui Costin Popescu.
