Dupa o seama impresionanta de premii literare, Anton Jurebie a debutat, in sfarsit, anul trecut, cu un volum* "teribil"... Spun aceasta referindu-ma la forta degajata de imprecatia retinuta, de suflul distrugator a ceea ce nu razbeste formal din aceste poeme, ci mocneste amenintator inn straturi adanci, "ca o armata nerabdatoare sa atace"..
"imi aminteam./ mai spre seara stuful se misca/ ucigator. ca o armata/ nerabdatoare sa atace. ingalbenita/ de spaima cand i se comanda: stai!"// atunci furisandu-ne de nopti/ am simtit ca vine toamna/ iar noi trecem tot mai mahmuri/ peste campuri// exista un dumnezeu care spune/ da-i astuia atata. si astuia nici atat./ ne amaraste noua zilele./ ii place sa-l gadilam cu injuraturi." Poemele lui Anton Jurebie lasa impresia unei opriri din crestere, par ca ar fi secondate de un Procust insidios, gata sa reteze oricand i se pare ca o anume finisare, sau o indulcire a tonului ar fi pe cale sa aiba loc.
Caracterul "distrugator" al acestor elegii sta, de fapt, in ratarea imprecatiei, in amanarea ei. O imprecatie adresata Nimanui, Marelui Absent care-si vesteste aceasta absenta prin freamatul ostirii de stuf, intr-o inserare de toamna.
Raul devine religia pe care ereticul Jurebie o infrunta in fiecare poem al acestui volum: o uratenie disipata in fiecare vers manjeste atat privirea intrebatorului de Dumnezeu, cat si dansul stufului.
Caracterul frust al constructiei lirice este, in mare masura, jucat de un Eu invizibil, care se autoanuleaza printr-o postare histrionica in spatele unui grup: "noi suntem sila din pantecele tau,/ suntem greata dintre cartoanele/ tale. Vaslele care te duc/ la pieire. Iar ingerul cu/ mana lama si cupa/ il stim, am baut cu el aseara/ ne-am ametit iar acum/ ne purtam ca intre frati/ ca intre cuvinte." (ostrov)
Ne izbim cateodata de acel inger exterminator al lui Botta, bantuind Absenta cu care poetul polemizeaza. Aici ingerul capata aspectul unui cyborg "muncitoresc": "oastroave, iata ingerul cu mana/ lama de buldozer, cupa de excavator/ va patrunde in carnea ta pana la mezolitic...". Este identificabila o mecanica a stridentei, fie ca ne referim la totala lipsa de eufonie a versurilor, fie la zgomotul vantului suierand pe lama ingerului exterminator. Interesant imi pare refuzul Eului de a se afisa, goana lui perpetua in spatele mastilor din grup. Chiar atunci cand isi descrie aventura in spatiul absentei, el va alcatui propria miscare din reactii la avatarurile Nimicului: "acum/ i-am gasit. Arau, scurmau pamantul cu-njuraturi/ cu pluguri de carne. Asta vedeam eu./ i-am gasit beti dar nicicand band./ mortii lor nu ieseau niciodata din pivnite.// injurau soarele cand sclipea pe cer/ si-njurau norii cand se prefaceau in noroaie/ se uitau cu mila la mainile mele/ cei care scriu au maini betege, spun ei.// si atunci ma puneau sa le numar zilele/ ori le ieseau toamne prea multe ori/ primaveri prea putine. de acum mainile mele/ cresteau imense. Ieseau din lumina in intuneric.// in umbra lor ma strecuram afara."
Anton Jurebie reuseste, cu o precaritate premeditata a vocabularului liric, sa creeze un univers atroce, in care aripa mortii a vestejit orice urma de lumina. Iata o Rugaciune elocventa: "au urlat cainii, au cantat cocosii/ au zornait greierii/ iar noi nu ne trezeam/ trebuia sa fim la rugaciune// cand au inceput sa zbarnaie mustele/ atunci am ridicat/ capetele de lemn/ aveam riduri pe frunte de la secure."
