Intr-o carte celebra, Viata cotidiana ca spectacol, sociologul Erving Goffman sustine ca, in interactiunile sociale, fiecare individ isi asuma diverse roluri, pe care se straduieste sa le joace cum poate mai bine. Teza lui Goffman este ca "noi toti jucam teatru", iar daca am constientiza acest lucru, am face-o, probabil, mai eficient, reusind sa ne exprimam, sa convingem, sa impresionam. Lumea e o scena - de fapt, mai multe -, iar, pe aceste scene, suntem chemati sa ne jucam rolurile.
Rareori suntem distribuiti, insa, dupa propria dorinta. Putini sunt protagonisti, cei mai multi duc, cum se zice in teatru, tava. Oricum, cu totii dorim sa fim aplaudati.
Dintre numeroasele exemple cu care Erving Goffman isi ilustreaza teoria lipseste rolul de seducator, desi acesta este atat de frecvent.
Particularitatea lui consta in faptul ca cel care-l joaca isi asuma si regia, scenografia si chiar productia, respectiv cheltuielile implicate de spectacol. Sa ne punem in locul unui barbat care a cunoscut, intr-o imprejurare oarecare, o femeie interesanta si a obtinut de la ea numarul de telefon sau adresa de e-mail, astfel incat ii poate propune o intalnire.
Va alege, in primul rand, scena - locatia, cum se spune acum. Este imprudent sa o invite direct la restaurant sau la club, deoarece s-ar putea gasi in pana de subiecte de conversatie. Daca e un adolescent, poate sugera vizionarea unui film (neaparat la mall), urmata de o oprire la un fast food. La peste 20 de ani, vremea lui "Te fac un film?" a trecut; acestora le ramane teatrul, eventual sala de concert, si restaurantul "cu fite".
Concertul e de evitat deoarece muzica nu-i o arta democratica, precum teatrul. Trebuie ales spectacolul la care se gasesc greu locuri, totusi nu unul excesiv de popular. Intre Tache, Ianke si Cadir de Victor Ion Popa si Egoistul de Jean Anouilh este de preferat ultimul - oricum Radu Beligan joaca in amandoua. Ambianta salii conteaza si ea: la Act e chic, dar inconfortabil; la Green Hours e cool, dar aglomerat; se merge la sigur daca se opteaza pentru Odeon.
Localul de dupa trebuie neaparat sa fie in proximitatea teatrului - dificultatile traficului pot rupe vraja. Pana acolo, insa, e randul costumatiei. Seducatorul sofisticat va evita "hainele de duminica", cu care merge la nunti si botezuri, dar si tinuta "de firma", buna pentru interviuri. Regula instituita de Vivianne Westwood trebuie urmata cu incredere: when in doubt, overdress, adica "la indoiala, pluseaza". Nici casual - pe vremuri, se zicea "sport" -, nici "la patru ace".
Cravata nu mai e un must, dar asortarea dintre sosete, pantaloni si pantofi este esentiala: privirea femeii e atintita la gleznele barbatului, nu la gatul lui. Nu pare sa se fi schimbat mare lucru de cand Charles Aznavour, in Bon anniversaire, canta despre ratarea unei seri planificate: teatru, urmat de restaurantul "la moda". S-au schimbat autorii: piesa nu mai e "de Anouilh sau, poate, de Sartre", ci de Visniec sau, poate, de Garbea. Oricum, pavoazarea femeii este mai simpla. Ea nu mai asteapta cu nervi sa-i vina, in ultimul moment, rochia de la croitoreasa, iar fermoarele nu se mai blocheaza "chiar la mijloc".
La teatru, cei doi s-au studiat cu coada ochiului, au cumparat programe si sucuri, au fumat in foaier. Acum, in drum spre restaurant, schimba cateva impresii. O data ajunsi, barbatul joaca rolul de macho fata de ospatar, aratand ca este avizat si exigent, indeosebi in ceea ce priveste calitatea bauturilor.
Nu doresc nimanui sa aiba surpriza de a afla, cum mi s-a intamplat mie odata, demult, ca partenera este o calificata degustatoare de vinuri (oenolog, car' va s' zica). Barbatul seducator face pe desteptul, vorbind despre piesa, apoi despre viata, emite poante pregatite de-acasa. Totul pare a fi sub controlul lui, pana la plecare. Acum, femeia isi intra, cu adevarat, in rol.
Ea va decide limitele intre care sa se desfasoare ritualul de bun-ramas. Poate spune, ca eroina din Doi pe un balansoar, "Tu decizi daca ma inviti, dupa aceea voi decide eu". Daca "se decide" sa-l invite pe partener la ea acasa, pentru "un ultim pahar", ea devine brusc regizoare, punandu-l pe celalalt sa performeze in propria ei scenografie si sub directia ei de scena. Este momentul in care, din nefericire, eroarea de distributie poate deveni evidenta.
