De la inceputul Jurnalului si pana la moartea lui Carol I, imaginea regentului apare - cum de altfel s-a putut deduce din cateva relatari ale seriei MARTORI - ca a unui personaj de figuratie dintr-un film mut. Ferdinand este prezent, exista, dar nu se pronunta, cel mult i se mai adreseaza cineva, in special Carol. Este, repet cu alte cuvinte, figura ce rezulta din primele 400 de pagini ale Jurnalului scris de catre arhiepiscop.
Imaginea confirma marturiile unor contemporani care l-au cunoscut mai bine, subliniind timiditatea viitorului rege, remarcata in portretul conturat cu sensibilitate speciala de Martha Bibescu intr-o carte de insemnari din 1927, recent tradusa pentru cititorul roman.
Pe scurt, un barbat sensibil si modest, chiar foarte modest, cel putin asa il vedea o personalitate remarcabila a elitei feminine a vremii, nu fara o simpatie anume pentru Ferdinand. In legatura confesionala fireasca pe care o avea cu biserica romano-catolica si ramanand ultimul catolic din familie, noul rege a tinut sa continue traditia instaurata de Carol I venind la Episcopia Romano-Catolica o data pe luna, la slujba. Pana atunci, insa, prima sa prezenta foarte importanta acolo fusese prilejuita de solemnitatea urcarii pe tron, oficiata la Catedrala Sf. Iosif la 18 octombrie 1914. S-au succedat apoi discutii regulate intre rege si arhiepiscop, incepand de la 8 noiembrie 1914.
In aceasta zi, la finalul intrevederii, portretul regelui se completeaza si cu o nota de umor. Altfel, insa, realitatile vremii il arata preocupat si ingrijorat de situatia politica din tara si mai ales de perspectiva tot mai greu de evitat a razboiului.
Legat de acest eveniment, papa Benedict al XV-lea, pomenit de insusi Carol I pentru stradaniile sale de a readuce pacea in Europa, solicitase din nou supusilor sai, la inceputul anului 1915, zile de ruga si de pocainta pentru pace.
Ziua de 7 februarie 1915 a fost dedicata si in arhidieceza de la Bucuresti acestui scop. Au fost aduse atunci la indeplinire, potrivit relatarii lui Raymund Netzhammer, toate cele necesare pana la liturghia solemna cu asistenta pontificala. Ferdinand a participat la slujba de la palatul episcopal. Era prima oara, scrie arhiepiscopul, cand regele sosea intr-un automobil. Dupa slujba, suveranul l-a intrebat, mai mult formal, parca, pe arhiepiscop, daca rugaciunea Papei pentru pace, transmisa atunci tuturor, va avea efect. Raspunsul lui Netzhammer a fost da, cu conditia, credea el, a ramanerii pe pozitia de neutralitate a celor astfel angajati politic. In alta ordine de idei, dar in acelasi context tulbure, ar fi de remarcat in dialogul celor doi supararea regelui pe comportamentul unor oameni politici in legatura cu folosirea pozitiei parintelui Lucaciu in relatia cu Sfantul Scaun si cu Italia, astfel de lucruri petrecandu-se fara ca el sa fi fost informat direct si cu atat mai putin intrebat sau consultat.
Peste mai bine de doua saptamani, la 23 februarie 1915, venea randul arhiepiscopului sa aiba motive de suparare. Ele se datorau atacului formulat la adresa lui intr-un articol aparut in "Epoca" lui N. Filipescu. Evenimentul acesta a fost relatat in Jurnal pe scurt, la persoana a treia: "...e denuntat ca agent austro-ungar, reprosandu-i-se de aceea guvernului greseala de neiertat de a-l fi cooptat pe acest om, impotriva caruia ar fi trebuit aplicata mai intai legea noua privitoare la statutul strainilor"... Autorul articolului, observa arhiepiscopul la acea data, trecea sub tacere intentionat realitati evidente, care de fapt ar fi anulat cele afirmate in ziar cu rea vointa pentru public.
Asemenea inveninari prind radacini. Impreuna cu altele, voite sau conjuncturale, se prelungesc pe termen lung si se hranesc din prejudecati si din necunoastere. In acest sens, tin sa relatez o experienta personala recenta.
Sunt vreo zece ani de cand, in urma propriilor cercetari, sustineam in tara, la un colocviu de specialitate, o comunicare privind aspectele vietii spirituale la limita trecerii catre crestinism a diverselor neamuri din Imperiul Roman Tarziu. Ca intr-un motto, am evocat atunci, aducandu-le un omagiu postum, doua personalitati, intre care prima era, cu totul justificat din punct de vedere stiintific, Raymund Netzhammer. Pe loc, o persoana ceva mai in varsta din asistenta, altfel un specialist cunoscut in domenii conexe, a tinut sa remarce cu voce tare ca un asemenea fost "agent" nu merita omagiat. Adica tocmai cel care, asa cum s-a vazut, la indemnul papal din momentul investirii sale ca arhiepiscop de Bucuresti, s-a straduit si a reusit sa fie cu adevarat "un bun roman", potrivit cuvintelor spuse lui de Papa Pius al X-lea in 1905, cand Raymund Netzhammer venise in Romania.
