Căldura era in toi. Pietrele fierbeau. Nisipul ne frigea tălpile. Când ne incumetam să ieşim pe trotuar, in urma noastră rămânea asfaltul găurit de şlapi. La amiază zăceam in şezlongurile noastre pe terasă, privind in depărtări. Potopit de toropeală, imi simţeam sufletul desprinzându-se incet, ca o scamă, din trupul năduşit de căldură, imbrăcat intr-o cămaşă subţire de pânză kaki, pătată la subsuori, şi o pereche de pantaloni scurţi, ce-mi confereau aerul unui explorator pregătit să străbată in lung şi-n lat Deşertul Gobi. Urmăream această uşoara adiere „lăuntrică" trăind senzaţia că mă risipesc printre plopi şi alţi copaci prăfuiţi peste care sufletul meu zbura asemenea pufului de păpădie. In ciuda arşiţei ingrozitoare, lumina ce cădea peste trupurile noastre adăpostite sub umbrele largi, deschise, era dulce, galbenă, molatecă, indemnându-ne la toropeală.
Inchizându-mi ochii, stăteam lungit in şezlong, bucurându-mă de timpul ce se scurgea din mine şi luneca pe lângă mine, evaporându-se odată in clipe, odată cu sudoarea şi stropii de apă care-mi răcoreau fruntea şi obrajii.
Zgomotul plajei imi zgândărea plăcut timpanele. Savuram din plin acest abandon, lăsându-mi ochii uşor intredeschişi pradă luminii solare. Pete roşii şi verzi se roteau in jurul irişilor, luând forme din ce in ce mai ciudate. La o simplă apăsare a pleoapelor, dispăreau stingându-se incetul cu incetul, in rotocoale colorate de lumini şi umbre. In ciuda arşiţei, nici unul dintre noi nu renunţase la alcool. Unii aveau in faţa lor câte un pahar de votcă rece, cu bucăţi de gheaţă ce se topeau alene, asemenea unor salamandre cristaline, care se sfărmau in alte salamandre, din ce in ce mai mici. Alţii se mulţumeau să-şi moaie buzele in vinul aburit, abia scos din frigider. Nu lipsea, desigur, nici pălinca adusă in canistre din Ardeal. Unele doamne ne priveau cu un ochi compătimitor. Altele nu se sfiiau să bea cot la cot cu noi. Adrian, maestrul nostru de ceremonii, cu aerul său de senator roman aflat mereu intr-o stare de euforie, ne recomanda in fiecare zi:
"Un pic de coniac sau de pălincă la amiază te face să transpiri. Iar transpiraţia marină elimină toxinele din organism. E ca o eliberare..."
„Despre ce fel de eliberare vorbeşti?" il chestionam.
„N-are importanţă", răspundea.
„Poate e vorba de un surplus de energie sau de stări ambigue, de mulţumiri şi nemulţumiri măcinate in gol, conchidea el, n-are rost să ne intrebăm. Principalu-i să eliminăm toate aceste bruiaje ce ni se adună in corp... O picătură de votcă stimulează apetitul sentimental. Rotunjeşte senzaţiile. Inmoaie asperităţile. Te indeamnă la o introspecţie de catifea..."
„Introspecţie de catifea?" mă minunam cu trupul moale abandonat in fotoliul impletit din mlădiţe de răchită, ce scârţâia sub greutatea mea la fiecare răsuflare.
„Da, de catifea, că de altele m-am săturat... Iţi dau un sfat: transpiră, deci, şi pune-ţi cât mai puţine intrebări. Lasă-te in voia gândurilor ce se ondulează in aer... Nu-ţi mai frământa conştiinţa. N-are rost..."
„Şi după ce transpirăm ce facem? Intrăm in mare sau ne mulţumim c-un duş?"
„Ce rost are să ne mai batem capul şi cu duşul pe vremea asta? Cred că ar trebui să ne călăuzim după un vechi proverb beduin, care spune că sudoarea se curăţă prin sudoare şi că, in deşert, cel mai bun prosop e nisipul?"
Ii urmam sfaturile. Beam votcă sau coniac şi transpiram din plin. Ne relaxam atât de mult, incât mâinile ne atârnau pe lângă trup, moi ca nişte cârpe. Moleşeala nu ne impiedica, totuşi, să facem şi un mic efort: târându-ne la marginea plajei, ne intindeam picioarele in valuri...
...Seara coboram din nou pe plajă. Intram in apă şi inotam lejer pe spate, privind cum se perindă câte un norişor firav pe un cer de culoarea şofranului. Maestrul nostru de ceremonii apărea doar când soarele dădea să asfinţească. Se intindea aproape gol pe nisip, lăsându-şi trupul in voia brizei. Il ingropam acolo, injghebând deasupra burţii lui o piramidă, in vârful căreia infigeam un steguleţ albastru. Ceea ce insemna: atenţie, furtună... Culegeam apoi cutii de bere, scoici, dopuri de vin şi ambalaje de la ingheţată şi tot felul de beţe, din care construiam un cimitir marin.
Seara, lângă stânci, ne injghebam un foc de tabără. Dansam şi jucam cărţi in jurul lui.
Il stingeam, mult după miezul nopţii, cu jeturi de şampanie...
După căderea intunericului apărea şi Alex Doghy. Se aşeza la umbra stâncilor, nu departe de foc, scrutând nevăzutul. De felul lui era un taciturn. Puteai să stai alături de el ore in şir fără să schimbi o vorbă. Mă simţeam bine in această companie. Domnul Doghy venea aici, la pensiune, in fiecare vară, cu soţia sa şi cei doi copii ai lor. La ora prânzului, il intâlneam pe terasă. Stătea acolo moţăind cu paharul de pălincă alături. Nu aflasem prea multe lucruri despre el. Ştiam că pe la sfârşitul anilor optzeci, reuşise să plece in exil, stabilindu-se la Stockholm. Avea un hobby neobişnuit pentru un artist. In timpul liber sau atunci când cuţitul ii ajungea la os, construia hornuri... Cu un zâmbet abia schiţat in colţul gurii, mi-a vorbit in treacăt, oarecum stingher, despre acest subiect.
Avea o origine ardelenească, destul de modestă. Strămoşii săi se ocupaseră cu curăţatul hornurilor. Umblau prin cetate şi pe la curţile grofilor desfundând hornurile de funingine şi de cuiburi de păsări. Sezonul cel mai bun de lucru pentru ei era toamna, când fiecare negustor sau nobil işi pregătea casa pentru iarnă. Nu era simplu să te caţări pe acoperişurile de olane inarmat cu perii, frânghii şi sârme, ca să-ţi câştigi hrana cea de toate zilele. Străbunicul şi bunicul său fuseseră sobari, urcând o treaptă socială... Un unchi de-al său, de asemenea. Tatăl său, in schimb, om credincios din fire, se făcuse pictor iconar. De altfel, meşteşugul căzuse in dizgraţie... Apăruse rivalul sobelor: caloriferul... Nu mai era nimic de făcut. Doghy fusese atras de mic de tainele acestui meşteşug pe care strămoşii săi, după cum lăsa el să se inţeleagă, il aduseseră la desăvârşire. Desigur că, stând in odaia in care tatăl său amenajase atelierul, Doghy era fascinat de mulţimea chipurilor de sfinţi ce impodobeau pereţii. Mi-a spus că deţinea o reţetă misterioasă a modului de impletire a cărămizilor pentru ca fumul care se naşte din vatră să ajungă la baza hornului deposedat de resturi de scântei şi de funingine, astfel incât, indiferent de vreme, el să se inalţe ca o rugă spre ochiul nevăzut al Atotputernicului care ne veghează in ceruri. Mi-a spus că lucra, când se ivea ocazia, la fiecare sobă la fel de mult ca la un poem sau la un tablou. In fine: era incredinţat că prin esenţa lor, hornurile iţi pot aduce revelaţii şi viziuni poetice asemănătoare cu cele pe care le-a avut Dante când s-a apucat să compună „Divina comedie" sau Swedenborg când a văzut plutind in inaltul cerurilor Noul Ierusalim sau William Blake când a scris şi a ilustrat "Cântecele Inocenţei" ori "America: o profeţie"
„Scrisese Blake despre America?"
„Scrisese, cum să nu... America, in viziunea lui, era noul Babilon. Era marea Curvă universală, pe care avea s-o deseneze, ceva mai târziu, un alt grafician, trecut şi el in lumea de dincolo de Stix..."
...Stând ghemuit pe stânci, cu ţigara tremurând in mână, printre altele, Alex Doghy mi-a explicat, desenând pe nisip mai multe triunghiuri şi cercuri, că modul cum e dispus ansamblul megalitic de la Stonehenge are o strânsă legătură cu teoria relativităţii a lui Einstein, care, după opinia sa, fusese descoperită de atlanţi.
„Matematica, a spus el, nu inseamnă numai cifre. Ea reflectă insăşi evoluţia vieţii şi este precum meandrele prin care trece spiritul universal atunci când, in degringolada sa, creează şi distruge lumi după lumi..."
„De ce foloseşti termenul de degringoladă atunci când te referi la Creator?" l-am intrebat.
„Ţi se pare nepotrivit?" „Oarecum", am spus. Doghy culese câteva pietricele şi le aruncă in valuri. După care trase un gât din sticla pe care o ţineam dosită intre stabilopozi. Mi-o intinse şi mie, dar am făcut semn că nu. Din pricina căldurii, mi se invârtea in cap un vertij portocaliu, fapt care mă indemna să beau cu moderaţie. Trebuia să-mi menţin luciditatea. Discuţia mi se părea destul de interesantă. N-aş fi vrut să cad intr-o stare confuză. Imi calculam cu parcimonie doza necesară de alcool, pentru a nu cădea pradă unei efuziuni deşarte.
„Eu i-am zis spirit universal, tu foloseşti termenul de creator. In fond, dacă stăm şi ne gândim mai bine, definim acelaşi fapt..."
„Fapt? am ridicat din sprâncene? Divinitatea e un fapt?"
„Dacă nu e fapt, atunci aş spune că e faptă..."
„Şi degringolada?" am insistat...
„Poate că degringoladă nu-i termenul potrivit. Aş folosi singurătate sau cădere... Divinitatea e uimită de potenţa sa. Ea creşte şi se multiplică la nesfârşit. E vorba de un amalgam alcătuit din celule şi din cifre. O dată cu creşterea are loc şi o cădere, in interior... Entitatea aceasta se construieşte şi se autodistruge in fiecare clipă, demonstrându-şi sieşi atotputernicia şi singurătatea sa. E ca o teoremă alcătuită din celule populate de gânduri şi imagini ce se derulează sub formă de spirale in gol... De ce zâmbeşti? mă intrebă Doghy. Ţi se pare pueril tot ce-ţi spun?"
„Entitate?" am murmurat.
„Da, răspunse interlocutorul meu, Dumnezeu e o entitate..."
„Ce-ar fi să schimbăm subiectul", am propus.
„Crezi că o luăm pe arătură?" replică domnul Alex Doghy, trăgând din nou sticla lângă el.
„In fond, orice am discuta pe marginea acestui subiect, nu vom ajunge la nici un capăt..." Am căutat să disecăm firul in patru, inchipuind substanţa divină in fel şi chip. Am invocat numele lui Aristotel şi chiar pe cel al lui Kant. Ne-am oprit şi asupra teoriei lui Pascal, care şi-l inchipuia pe Dumnezeu ca pe un punct infim ce s-ar mişca in spaţiu cu o mişcare infinită. Asta ar explica omniprezenţa sa. Mişcându-se cu o viteză infinită, punctul anima toată materia din jur, fiecare atom, fiecare particulă elementară. De la Pascal, ne-am intors din nou la viziunile lui Swedenborg şi Blake.
„Chiar crezi că naţiunile infloresc, după cum spune el, in măsura in care poezia, muzica şi artele cunosc o ascensiune şi decad atunci când interesul pentru ele tinde spre punctul zero?" m-a intrebat. Tot el mi-a răspuns printr-un citat care, aparent, nu avea nici o legătură cu intrebarea: „Nici o pasăre nu va zbura prea sus dacă nu-şi va folosi in zbor propriile sale aripi..."
„Nici o pasăre nu poate zbura decât apelând la propriile-i aripi", am murmurat. „Blake se referea la spiritul naţiunilor..."
„Nu ţi se pare ciudat, am replicat, că Blake nu se referă şi la religie?... O mare naţiune nu poate exista fără o religie proprie..."
„Religia e una dintre aripile naţiunilor, a răspuns el, adăugând: Blake era un idealist... notoriu..."
„Dacă era idealist, de ce era atât de preocupat de Revoluţia Franceză şi de cea Americană?"
„El a văzut in ele răul absolut... Revoluţiile, in viziunea sa, vesteau apropierea Apocalipsei... Marile sale poeme le-a scris sub dicteu automat, incercând să acceadă, prin intermediul metaforei, care in viziunea lui constituia un fel de scară impletită din frânghii foarte fine (ideile), la realitatea veşnică, la acel mariaj dintre cer şi iad ce apare ca un fundal in pictura sa... De aici şi imaginea unei imense statui cu capul de aur, statuia Albionului, reprezentând vârstele omului, cu braţele şi torsul de argint, cu pântecul şi şoldurile de bronz, cu picioarele de fier, cu labele picioarelor dintr-un amestec de fier cu noroi..."
„Trăim un timp al decăderii?" l-am intrebat.
„Ne aflăm in zori, in plin crepuscul, iar amestecul acesta imi creează impresia că agonia noastră nu are nici inceput şi nici sfârşit..."
Va urma
