Este inceput de iulie. Incendiara si secetoasa, luna mijlocului de vara inseamna, inainte de toate, dorul de cranguri umbros-fosnitoare sau de valuri tanguitoare.
Orasul zabrelit, labartat printre betoanele incinse pana la descompunere de urgia focului ceresc, s-a transformat intr-un balaur hidos, care scoate flacari pe gurile pocite de blestemele fara varsta. Plin de bale spumate, infricosatorul animal se misca anevoie, facand sa se ridice in urma lui dare rosietice aducatoare de spaime apocaliptice.
Scapat de amenintarea mortala a monstrului fioros, ascunzatoarea padurii mi se pare paradisul inventat de cartile religioase intru adormirea suferintei. Petece de un albastru decolorat abia se zaresc pe crestetul frunzarelor nemiscate. Din desisul inalt se strecoara pana la mine, jucausa si catifelata, o raza de soare, a carei mangaiere o simt in toata voluptatea clipei de gratie unica. "E uimitor ce poate sa faca o raza de soare cu sufletul omului!", scrie undeva inegalabilul F.M. Dostoievski, trezind in mine o emotie coplesitoare. Cata meschinarie in vietuirea noastra cotidiana! Traim prin omisiune, iar teama de inaltarile launtrice ne condamna la rigiditate stearpa. Am pierdut curajul de a ne emotiona, intr-o lume in care o astfel de stare este receptata ca semn al slabiciunii nescuzabile. Ne propunem necontenit ca in ochii prietenilor sau colegilor, ai sotiilor si amantelor sa parem puternici, caci orice ulcerare a sensibilitatii ne-ar transforma in fapturi fragile si slabe. Pacate capitale, sa recunoastem, in vremurile prezente, in care oamenii se feresc sa caute bunatatea nascuta doar din emotia pura.
Ca odinioara, cand vacanta mare sosea intotdeauna vara, ca o zana nespus de frumoasa si indelung asteptata. Buchiseam abecedarul la Cernavoda, intr-o scoala de pe malul Dunarii, acum parasita si uitata. In orasul acela povarnit, copilaria mea a sangerat la parasirea Islazului inefabil. Bunicii erau atat de departe, incat dimineata si seara priveam deprimat Podul lui Saligny, vinovat de necuprinderea spatiului cascat intre mine si fiintele atat de dragi. Tin minte ca nimic nu ma rascolea mai tare ca suieratul sticlos al locomotivelor, in trecerea grabita pe traversele metalice suspendate deasupra fluviului convulsiv. Femeie fara carte, mama mare venea singura de la Gura Oltului, schimband vagoane si gari, spre mirarea mea, proaspat cititor de litere si numere si nu puteam sa pricep cum de reusea sa se descurce in invalmaseala de trenuri, intr-o lume atat de straina. Ivirea ei, simpla si senina, imi provoca cea mai teribila fericire! Plecam amandoi acasa, in satul zdrumicat de ape, unde am deprins gustul libertatii totale, ca exercitiu suprem al spiritului.
Vara, evadare, emotie, amintire, copilarie, bunici, libertate... Intr-adevar, e uimitor ce poate sa faca o raza de soare cu sufletul omului!
