Episodul 2. Laura
Din apartament rasuna o muzica languroasa. Data putin cam tare. A disperare. Un tumult al emotiilor electrizeaza trupul deja diform al unei femei care si-a dedicat viata celorlalti. Laura a fost toata viata sora medicala. Ceea ce face treaba noastra mult mai grea. Nu ducem pe nimeni cu presul, dar Laura e genul de om care intelege prea bine teroarea si lipsa de optiuni in care se afla. Institutul oncologic nu vrea sa mai auda de ea. Ma rog, "specialistii" de acolo.
Pentru Laura s-a facut "tot ce le statea in putinta".
Ce inseamna tot? Mai nimic. Pentru ca ea avea nevoie de un artist si a intalnit numai mestesugari. Care au ales la raspantia dintre "mult" si "perfect" drumul larg si lipsit de angoase. Asa cum pictorii benzi-rulantisti puneau cate o culoare pe 10 (zece!) sevalete o data, la fel puteai sa gasesti zece cancerosi destul de diferiti, spoiti cu aceleasi tratamente si ciopartiti cu aceleasi miscari indelung exersate de cate un mandarin obosit. Plictisit de lumea care se tot repeta. Si incantat de sine, care o intelege atat de bine.
Laura a avut, deci, ghinion? Si da, si nu. Pentru ca viata nu mai este dupa o anumita varsta altceva decat o amanare. Dar noi suntem prea tigani si nu stim sa multumim si sa facem elegant pasul in spatele cortinei.
Spre deosebire de fratele meu, eu beau zilnic. Bauturi tari si fine, in cantitati accesibile ficatului. Asa ca schimbul de tura se face sub atenta supraveghere a "gazdei" noastre care, desi nu se mai poate misca, tine mortis sa ne serveasca: pe mine cu un bourbon, iar pe frate-meu cu o cafea.
- Merge bourbon in cafea, zic. Laura zambeste. Moartea mai trebuie sa astepte, pentru ca in minutele acestea nimeni nu se gandeste la ea. Suntem doi nepoti in vizita la bunica. La o dulceata.
Zeama de Tenessee ma incalzeste incet. Vocea Laurei il conduce pe fratele meu spre usa, in timp ce trupul greoi ramane pironit in patul ca un catafalc. Patul este anticamera catafalcului. Crisalida in care fluturele intra la loc spre a se invers-metamorfoza in vierme.
Iar noi facem un mozaic complicat din fire de nisip in multe culori. Pe o pista de aterizare.
*
Nimic nu e mai greu decat prima intalnire cu un muribund. Pilotul de avion poate sa se prezinte cu "Va vorbeste capitanul XY" si sa adauge cu un soi de mandrie: "Vom zbura de la Bucuresti la Londra, la o inaltime de zece mii de metri etc." Nici avocatul, zugravul si prezentatoarea stirilor de seara nu au vreo problema cand e vorba sa se prezinte unui singur om. Nu acelasi lucru se poate spune despre noi. E imposibil sa spui unui om in plin calvar: "Buna ziua, suntem cutare si cutare. Cu noi o sa muriti." Laura ne-a intimidat de la inceput. Cunostintele ei medicale ne dezbracau de o aura pe care orice ghid spre "ceea lume" o gaseste de folos. Unele dintre primele ei griji au fost aproape parintesti. Voia sa stie daca lesinam cand vedem sange. Orice doctor care a trecut printr-un centru de recoltare a sangelui stie legenda: "Femeile se vaita, barbatii lesina".
Am trecut cu bine si de prima, si de a doua, si de a treia intalnire, dar Laura nu se indura sa ne dea ordinul. Nimic nu e mai greu si mai nefiresc decat sa fii condamnat si comandant al plutonului de executie in acelasi timp.
Are o nepoata studenta la Medicina care mai trage din cand in cand pe la ea, mai ales cand se intoarce din cluburile din Regie si n-are bani de taxi pana acasa. Mai are si un var primar, medic undeva la un orfelinat. Vai de copiii aia. El ne-a angajat. In schimbul locuintei. Ce timpuri si moravuri mai sunt si astea in care nici macar nu mai mimezi ca pui osul. "Varul" n-a inteles corect mesajul: "ca ajutam oamenii sa moara". El a crezut ca-i ajutam sa moara mai repede. Asa ca ne intreaba practic in fiecare zi "Cum se mai simte doamna".
Bine. Jucam un tabinet. Imi arata poze. Sunt fiu. Sunt tata. Sunt medicul care-i spune ce sa faca, dar mereu pare sa stie mai bine cum. Castiga. La tabinet castiga mai mereu. Fredonez incet "Cartile vorbesc/ si nu ne mintesc". Ei bine, cartile nu vorbesc deloc. Indeletnicirea cu poalele-n brau la care ne dedam are tot atata mister ca o problema de matematica rezolvata in clasa a patra. Figurile de pe carti nu inseamna moarte. Sau bogatii. Sau dragoste. Ci doar numere mai mici de paisprezece. Dar noi ne distram. Ore in sir. Poate ca vi se pare incredibil de superficial: sa stai in anticamera mortii la o "canasta". Sa-ti omori timpul cand stii cat de putin ti-a ramas. Poate ca asa e. Dar timpul nostru e putin, iar risipa, putina. Timpul vostru ar putea sa fie o clepsidra pe jumatate plina. Ce planuri aveti cu nisipul?
Laura nu doarme aproape deloc. Medicatia ei este o incalcare a mai multor legi. Dar noi nu i-am prescris-o. Si nici cei de la care am procurat-o n-au auzit de ea. Dintre toate legile pe care le incalcam, una ne face sa simtim aproape mandrie: sunt extraordinar de scumpe, genul de droguri la care plebea trebuie sa faca stanga-mprejur. Dar care sunt GRATIS pentru majoritatea parintilor de stabi. Si pentru "mortii nostri". Munca de birou...
Luminile din televizor se lungesc pe tavan ca o aurora boreala scandaloasa. Nici in seara asta nu va pune geana pe geana. Unul dintre multele efecte secundare specifice medicamentelor noi, prea putin testate. Noi il numim "ziua polara". Doar ca ziua polara a Laurei nu mai are cum sa tina sase luni. "Seara" se va lasa chiar maine dimineata. Dar eu nu stiu asta si joc aproape mecanic tabinet. Pana intr-un final adorm. Adormim impreuna, lucru nefiresc pentru oricare din noi: eu sunt platit sa nu, ea nu poate sa...
Si totusi moartea cea inteleapta alege sa ne dea fiecaruia ce meritam. Un avertisment pentru mine. O pauza pentru ea. Ca si cand drumul pana dincolo trebuia pregatit. Cu un pui de somn. Moartea cea mica.
Pentru mine e un esec. Realizez ca a murit si incep sa tremur. De draci! Regret ca am lasat-o singura. Desi pare sa fi fost o experienta placuta pentru Laura, moartea asta "pe furis" ma intristeaza. Ce am facut mai mult decat s-ar fi putut astepta de la o ruda indolenta? Nimic. Sunt acum infiorator de treaz. Caut in geanta si scot camera digitala. Vazut de afara, blitzul lumineaza camera ca focurile de arma trase dintr-un revolver de calibru 9 mm. Pe strazi nu mai e nimeni care sa le vada si sa se ingrijoreze. Ceasul arata ora 4,25 AM. Din unele puncte de vedere e cam devreme. Din altele e prea tarziu. Imi aprind o tigara, apoi il sun pe frate-meu, care apare atat de repede, incat nu risc sa intreb ce facea. Aveam nevoie de ajutor, pur fizic, ca sa pot muta corpul, parca ingreunat de moartea din plumb. Ii potrivesc ceasul de la mana la ora probabila a mortii si apoi il opresc. Un detaliu pe care l-am stabilit cu ea. O joaca. Apoi ma apuc sa numar punctele la jocul intrerupt pe durata nedeterminata.
- Castiga la mustata, spun. Dar frate-meu nu gusta gluma. Imi cere sa ma apropii si sa ma rog pentru ea. Asa ateu cum sunt. Cu voce inceata, recita psalmul pe care se crede ca David l-ar fi cantat cand incepea un lucru nou. Daca exista viata dupa viata, atunci sigur se potrivea perfect.
*
Cand am plecat din casa "clientei" si i-am predat stafeta fratelui meu pentru a nu-stiu-cata-oara, am simtit ca era pentru ultima data cand o vedeam. De unde venea acest sentiment de departe? Din stiinta? Experienta? Era o speranta pentru ea sau pentru noi? Eram atat de obosit dupa douasprezece ore petrecute in anticamera mortii, incat voiam sa se termine odata? Era o anticamera cocheta, dar drumul: identic. Si eram sigur ca fratele meu o sa asiste la inchiderea conturilor. Nu credeam ca o sa adoarma ca Praslea la prima incercare. Imi vine sa-l sfasii cu dintii. Dar Laura pare linistita si zambeste. Ca de o gluma care contine o doza de regret, dar de care nu poti sa razi in hohote. Norocos. Nici nu credeam ca un asemenea noroc exista: angajezi un inger pazitor care adoarme in post si totusi treci dincolo cu un zambet, gratie adevaratului tau inger pazitor... poate chiar asta era poanta!
Strang cu grija toate urmele prezentei noastre acolo. Flacoanele goale de "droguri", dar mai ales pe cele pline care contin, sub nume inofensive, stagiile mortii programate. Caut febril jurnalul Laurei, pe care medicii "ceilalti" l-au recomandat terapeutic. Nu-i nicaieri. Stiu ca face multe referiri la noi, asa ca nu plec pana nu dau de el. Desi nu cred ca perdelele se dau la o parte si geamurile se trantesc cand duhurile intra sau ies, brusc perdelele se dau la o parte si geamul de langa mine se tranteste ca la teatru. Norocosul e livid. Probabil ca si eu. Senzatia de frig te ucide. Mintea nu mai accepta argumentele logice si ar lua-o sigur razna daca un fulger banal ar lumina acum cerul. Suntem doi Adami izgoniti din rai pentru vina suprema: am incercat sa fentam moartea. Ma rog in gand. Si ma tem in rand cu toti inteleptii si cu toti prostii. Dar vad coltul caietului albastru pe care Laura si-a scris jurnalul si simt ca lucrurile n-au cum sa scape de sub control. Ne-am speriat ca doi tanci, in vreme ce Laura rade deja de noi de pe tavanul camerei sau poate chiar din rai.
Pe drumul spre casa mi-a tremurat piciorul pe ambreiaj tot timpul. Incep sa ma intreb daca nu cumva pana acum n-am inteles moartea deloc. Ca niste bucuresteni care pleaca pe munte in sandale. Am caietul albastru pe genunchi si-mi pare ca adevaratul dric al Laurei e masina noastra, pentru ca jurnalul contine mai mult din Laura decat cadavrul ei. Nu ma decid sa-l deschid pentru ca niciodata nu mi-am imaginat ca o voi face. Caietul albastru era un exercitiu pentru ea, nu o lista de indicii pentru noi, doi detectivi stranii, care stiam precis de ce a murit si am fi cautat sa aflam cum a trait. Lucru infinit mai complicat de vreme ce moartea e ca un semn de punctuatie la finalul unui roman. Moartea e un munte. Sau o femeie. Sau un semn. Dar ea nu poate sa se compare cu alergatul in jurul cozii care este viata. Ciclica si obositoare viata, dar cum traiesti spune mai multe despre tine decat cum ai murit. Moartea poate sa fie reusita din prezenta de spirit. Viata este o surpriza in vreme ce moartea e cel mai firesc lucru cu putinta.
Am ajuns acasa. Amandoi in acelasi timp dupa trei luni. Dar urmatorul capitol nu se va numi "Jurnalul Laurei". Caietul a ramas inchis. Asa cum trebuia.
