Episodul 1. Singurul in care nu moare nimeni
De ce nu vor batranii sa mearga la spital? Pentru ca e trist si nedemn sa astepti moartea intr-o anticamera de marimea unei fabrici. Sa zaci intr-un urias container cu jucarii stricate, pe banda rulanta care nu se mai opreste.
Nimic nu face moartea mai grea decat sentimentul ca ai fost abandonat. Ca i-ai fost abandonat. Si parca nici un gand nu te mai poate sustine in noptile de cristal cand suieratul chinuit al unui vecin de salon se transforma in liniste.
Ai prea putin timp ca sa mai faci ceva, iar viata nu te mai incalzeste cum trebuie. Si orele par lungi cand trebuie sa infrunti aceleasi ganduri. Acelasi gand. In cea mai cumplita dintre singuratati, in ochiul furtunii, in singurul loc din oras care sta nemiscat. Cum nemiscat stai si tu. Deja mort. Asteptandu-ti actele.
Lumea ta dispare cuminte. La rand. Mai sunt lumi inainte si dupa. Parca nici nu mai esti o persoana. Ai fost candva? De ce nu mori acasa? Inconjurat de oameni care sa semene cu tine asa cum erai tanar? De ce nu se pot stabili o zi si o ora cand sa iti dai duhul, astfel incat sa-si poata prinde cat mai multa lume moartea ta in programul unei zile? Care sunt sansele ca o persoana, oricine, sa fie de fata cand vei muri ca un anonim intr-un spital in care anonimii, precum elefantii, vin chiar cu acest scop: sa nu deranjeze. Meritul n-are nimic de-a face cu prezenta ta in anticamera mortii. Amintirile nu pot sa schimbe cu nimic faptul ca acum esti o povara din ce in ce mai greu de suportat. Mai ales cand nu ceri nimic si privesti. Ochii ard ca ai unui strigoi care deja bantuie. "Apropiatii" se simt din ce in ce mai prost in fata ta si te-ar arunca exact ca pe un peste de acvariu, candva foarte iubit, in toaleta. Daca nu ti s-ar parea prea de tot, ai plange continuu. Te-ai plange. Asa cum stai, ars pe dinauntru, cu sufletul zbatandu-se sa scape. Ca o pasare.
Nu te mai agati de viata. Ti-ai desclestat degetele din grumazul ei si te prabusesti de zile in sir. Esti constient de asta. Doar ca impactul cu cele trei varfuri intarzie.
Vremea cand te temeai de ingerul mortii a trecut. Intrebarile lui nu te mai sperie acum, cand abia astepti sa-l iei la rost, ca pe un chelner, ca te-a lasat sa astepti atat. "Vino, somn, ori vino, moarte" e vers de om tanar.
Timpul trece greu. Rezultatul luptei e deja stabilit. Dar nici un arbitru milostiv nu intrerupe jocul. Din ce in ce mai crud. Esti tras, invinsule, legat la carul mortii, invingatoarea tuturor. Pentru ca infrangerea nu e deplina fara umilinta. Ca la un joc de poker la care cel mai greu nu este sa platesti, ci sa-ti privesti adversarii.
Iti doresti moartea-odihna. Vrei un fel de cezariana inversa care sa te duca fara durere spre celalalt capat.
Asa se face ca existam noi. Gemenii care vegheaza la capatul muribunzilor pana in momentul cand, dincolo de valurile de furie, negare si deznadejde inestetica, sunt gata sa sara in apele negre ale mortii. E bine sa stii ca poti sa cumperi companie atunci cand nimeni dintre cei care ti-ar datora-o nu mai e de gasit. Cerere si oferta. Mecanismul pietei care spune ca pentru orice nevoie trebuie creat un sector de servicii. Iar noi stam fiecare minut din fiecare zi alaturi. Fara plictiseala si fara reprosuri. Pentru noi esti nou. Nu vom apuca sa ne plictisim de tine. Si nu te cunoastem atat de bine incat sa avem conturi de reglat. In fine, suntem medici. "Gunoierii medicinei", dupa unii colegi. Poate ca e adevarat, dar procentajul nostru e mai sigur. Noua ne mor toti pacientii. Fara durere. La momentul ales de ei, primesc cel mai ravnit lucru de pe Pamant: moartea in somn.
Stii bancul acela in care medicul intreaba ce-i mai fac pacientii de la Terapie Intensiva?
I se raspunde ca trei au murit si unul mai traieste. Iar el ii spune asistentei: "Ai grija, sora, ca ala nu si-a luat medicamentele". Bancul n-a fost facut de un medic, ci de un pacient care nu stia ca la Terapie Intensiva mai toate medicamentele se adauga in perfuzie.
Spre deosebire de multi ipocriti, noi lucram pentru bani. Si totusi nu "tratam" doua cazuri simultan. Nu avem acea banda rulanta, asemenea confratilor nostri care se lauda ca pot obtine amanari de la Dumnezeu. Pe firul scurt. Idealul doctorului care poate fi gasit, culmea accesibilitatii, pe mobil, zi sau noapte, a fost spulberat. Odata angajati, pe noi ne gasesti mereu langa tine. Trebuie doar sa deschizi ochii!
Pe masura ce moartea castiga teren, multi dintre cei condusi de noi au incetat sa ne mai considere doua persoane. Acelasi chip le zambea retinut cand se trezeau lac de sudoare. Si aceeasi voce cobora prin norii de vata care le copleseau incet-incet timpanele. Nu mai eram gemeni, ci chiar materializarea companiei ultimilor pasi. Fiinta rezultata din aceasta contopire era pentru unii un inger. Pentru altii un demon care ii astepta curtenitor. Sa-si recunoasca infrangerea. Si sa-si faca bagajele.
Noi suntem alternativa mortii naturale. La fel de fireasca precum alternativa la nasterea naturala. Practicata pe scara mult mai larga. Si urmata de o frenezie de oameni care vor sa te cunoasca. In anticamera mortii mult mai putini se inghesuie. Pentru ca nici o bila invartita la ruleta nu-si doreste sa se opreasca in dreptul unui numar. Bila n-are nimic de castigat. Ea straluceste in miscare. Se anima. "Prinde viata". Castiga mister, trezeste sperante. Sfarsitul cursei o dezbraca de mister si destrama sperantele. Sfera din otel s-a oprit, dar lumea continua sa se invarteasca, in timp ce interesul pentru scanteia animata mai devreme dispare complet.
Ce facem noi, profesionisti ai ultimei sute de metri, este moral? Etic? Da. Este. Suntem niste bone. Daca e moral sa-ti lasi micutul in grija unei straine in vreme ce tu iti continui existenta de soarece alb, alergand in carusel, de ce n-ar fi moral ce facem noi? Soarecele alb, care n-a putut sa se opreasca din alergare ca sa fie parinte full-time, va gasi confortabil gandul ca nu trebuie sa renunte la obiceiurile lui pentru un lucru atat de lipsit de orizont ca moartea.
O sa va intrebati care dintre noi scrie. Amandoi. Cu randul. De cele mai multe ori langa si ajutati de muribunzi. Literele de pe foile noastre sunt uneori dictate. Ultime ganduri. Testamente ideale: sub care nu trebuie sa semnezi. Tii in mana o carte a mortilor. Ca un buchet de trandafiri cu florile complet ofilite, dar spini inca durerosi. Ostili.
Uneori lumea pare un parc de distractii menit sa te faca sa uiti. Fiecare roata de carusel ascunde un cimitir. Sfarsitul e mai sigur decat inceputul. Dar e ascuns de fum si oglinzi. Lasitatea, contraproductiva de obicei, se zbate sa intretina fumul si sa pastreze imaculate oglinzile in care fiecare om se vede asa cum si-ar dori de fapt sa fie: vesnic.
Nu e vorba aici de merit. Nici de utilitate. Nimeni nu-si pune problema ce va face cu vesnicia. Care sunt talentele acelea pentru care nemurirea se da drept premiu? Toti vor sa traiasca pentru un motiv banal: n-au facut mai nimic. A murit Gandhi cu sentimentul esecului, ce sanse avem noi? Nadejdea ne sta in fum, sa nu se risipeasca prea devreme. Si in oglinzi, sa nu spuna adevarul.
Lasa cartea din mana si cauta cea mai mare oglinda din casa. Zi de zi, nimic nu se schimba. Dar in fotografiile de acum zece ani? "Minutele abia se tarasc, dar anii trec fulgerator". Un proverb arab lipsit de orice inteles pentru tineri.
Moartea are sens mai ales pentru oamenii a caror viata nu a avut nici unul. Fara pic de mila, ea face loc modelelor mai noi. Popoare migratore de copii ne imping tot mai mult in afara terenurilor obisnuite de vanatoare. Viata e cea care goneste inapoi spre repaus. Ca un pendul in cautarea echilibrului.
Moartea e subevaluata. Rau famata. Prost inteleasa. De fapt, aproape ca nu e inteleasa deloc. Frica de moarte este cea mai productiva emotie. Ei ii datoram toate stiintele. Textul acesta. Si chiar viata noastra, rezultat al fricii parintilor nostri. Teama de moarte ar putea civiliza hoardele de oameni care se batjocoresc ca niste nemuritori, de indata ce ar pricepe ca nu traiesc vesnic. Ai putin timp. Zambesti sau casti?
*
Cum merg eu la "serviciu"? Care sunt bancurile pe care le spun? Pauzele mele de cafea? Imi cunosc cat de cat fratele?
Eu cred ca-l cunosc, doar citesc ce scrie. Si el la fel. S-ar putea sa-l cunosc mai bine decat daca ne-am fi vazut din cand in cand la cate o sindrofie, la vreun gratar, la masa de Craciun, cu familia. Ocazii la care rareori oamenii sunt sinceri. In fata unei foi de hartie poti fi tu insuti. Asteapta asta de la tine. Altfel, e drept ca nu ne prea vedem. La inmormantari nu ne intalnim, pentru ca nu mergem. Oamenii pe care i-am insotit nu mai sunt acolo. In cutia de lemn nu vei gasi nici un om. Doar un vehicul uzat, lasat de sofer la capatul drumului.
Nu mergem la "serviciu" cu inima usoara. Ceea ce se poate spune si despre 90% dintre soarecii albi care fac munci considerate mai firesti. Uneori insa radem cu batranii pe rupte. Mai ales cand spun bancuri pe care
le-au auzit prima data inainte ca noi sa ne nastem. Daca se poate, stam la o cafea... Si intotdeauna se poate. Ca nu se moare din asta. Cel putin "ai nostri" nu din asta mor. Si daca tot s-a stricat iremediabil masina, sa tragi frana de mana e o delicioasa ironie...
Relatiile noastre cu oamenii care inca n-au aflat cand vor muri sunt putin mai problematice. Iubitele nu suporta ideea. Asa ca au tot zburat pana cand minciunile au inceput sa functioneze ceas. Parintii se mint singuri si spera in adancul sufletului lor ca vom fi liberi de "ziua lor". Colegii de breasla ne invidiaza bunastarea. Si, in marea lor majoritate, ne desfiinteaza cu un singur cuvant: ciocli. Cu toate acestea, ni se cere adesea consiliere si chiar "training": multi si-ar omori si mama pentru bani, asa ca nimic nu pare complicat. Ca doar omori straini. Dar aici nu e nevoie doar de anatomie. Trebuie sa-ti pese de fiecare om care moare cu tine. Moartea nu e politicoasa, nici sistematica. Si nimeni nu te plateste ca sa-i retezi sperantele. Banii sunt mita pentru Caron. Iar oamenii vor sa cumpere cu bani demnitatea in fata mortii. Pe care nu o poti oferi cu un aer distrat, dupa o sedinta de 15 minute. E nevoie de suflet sau de un fals reusit.
Asta suntem noi doi. Un suflet. Sau un fals reusit.
Gandurile mi se inchid in vreme ce cheia anacronica imi deschide poarta din fier forjat a blocului vechi. O scara in spirala, foarte stransa, urca pe Golgota cu patru etaje unde Laura se lupta sa ramana in viata.
