Mi-au placut intotdeauna povestile: fie ca le aud intr-o cafenea plina de fum si zgomote, fie ca ma aflu intr-un loc pasnic si intim, intre prieteni, fie de sarbatori, fie de nesarbatori. Ma fascineaza povestile si cand sunt relatate in graba, cu patima, si cand sunt spuse cu lentoare ritualica si cu parfum de epoca.
Sunt atat de pasionata de povesti, incat din pricina lor as putea pierde trenuri, avioane, vapoare. Cred ca mi-ar tine si de foame, si nu o spun metaforic.
Multa vreme, nu am corporalizat povestitorii: nu avea importanta cum aratau acestia, nici chiar ce fel de voce aveau, desi vocea calda si groasa este mai adecvata pentru sonoritatea povestilor decat vocea subtire si ascutita.
Apoi, de la o vreme, mi-am dat seama ca grasii, corpolentii sunt mai potriviti pentru a rosti povesti - si aceasta din niste pricini aparte. Exemple as avea destule, ca sa ii amintesc doar pe Ion Creanga si Mihail Sadoveanu. Dar nu la ei vreau sa ma raportez, ci la povestitorii lumii noastre actuale, care nu sunt neaparat scriitori de profesie.
Exista, cred, la romani un duh povestelnic, o aplecare speciala spre naratiune. O mancarime de a vorbi cu talc, de a rosti epic totul: nu oricum, ci aromat, picant uneori; sibilinic, manastireste si pareomiologic alteori. In clipa in care am inceput sa-i corporalizez pe povestitorii lumii noastre de astazi, am observat ca acestia sunt aproape intotdeauna corpolenti. Dar, asa cum am priceput eu lucrurile, corpolenta lor este una narativa: este vorba despre niste grasi cu povesti, care sunt grasi tocmai fiindca au povesti destule si felurite in burta lor.
Niste grasi locuiti de povesti. Ma uit repede in jur si dau ca pilda nume diferite si ipostaze asijderea din figurile indeajuns de mediatizate de la noi: de la Andrei Plesu, la Radu Anton Roman sau Cristian Tabara. Primul este un povestitor rasat, care isi constientizeaza vocatia epica si o pune in valoare intotdeauna cand vorbeste; al doilea este un hatru pantagruelic, pentru care gastronomia este pretext aproape cosmic de a rosti povesti; cel de-al treilea, desi mai degraba intermediaza povestile altora, o face in asa fel incat sa ii ramana si lui putin spatiu de epicizare deloc calugareasca (in ciuda aparentelor).
Dar, oare, nu exista, la noi, si povestitori necorpolenti care sa aiba vocatie epica publica? Ma gandesc, de pilda, la povestitorul de elita care este Constantin Balaceanu-Stolnici. Dar povestea mea despre povestile firavilor la trup ramane pe alta data sau o va spune altcineva. Eu i-am zugravit deocamdata, in fuga, doar pe grasii cu povesti.
