Aiudul este localitatea de care se leaga primele mele amintiri. De acolo a inceput totul. Aici m-am nascut intr-o familie de ardeleni get-beget (mama era din Feleacu, comuna clujeana unde Stefan cel Mare a ctitorit biserica in 1488, iar tata din Micesti de Alba). Aici am copilarit si mi-am facut primele clase, aici am descoperit gustul pentru ceea ce avea sa devina pasiunea vietii mele: arheologia. M-am apropiat instinctiv de aceasta fabuloasa stiinta, fara sa stiu in acel moment ce reprezinta ea; imi amintesc doar ca am simtit o atractie irepresibila pentru cautarea feluritelor vestigii.
Cum se alcatuieste o colectie particulara
Era prin 1966. Aveam 12 ani, eram elev la scoala generala din Aiud, cand aici au inceput sa se construiasca cateva blocuri. Intr-o dimineata, m-am dus pe santierul recent deschis si am inceput sa caut prin gropile viitoarelor fundatii. Atunci am gasit primele mele piese preistorice, fragmente de vase, o unealta de os. Greu a fost pana am pornit, pentru ca, apoi, cum se spune, mi-a intrat morbul in sange. Am pornit sa bat cu piciorul satele din jurul Aiudului si am inceput sa-mi fac o colectie particulara. Am avut si sansa ca, in acel moment, la muzeu erau doua inimoase cercetatoare care m-au incurajat in tentativele mele. Alaturi de domniile lor si de un avocat pensionar, bun prieten al muzeului, am tot umblat pe Valea Muresului, am descoperit situri interesante, unele noi, altele cunoscute, dar aflate in pericol. Si asa, de la o zi la alta, colectia mea arheologica s-a imbogatit pe nesimtite, astfel ca la terminarea liceului numara peste 1.000 de piese. Ca sa nu se piarda, am inregistrat-o la Muzeul din Alba Iulia; am lasat-o, cum s-ar spune, pe maini bune si, peste ani, am si "valorificat-o", caci a constituit subiectul Tezei mele de licenta.
Trebuie sa recunosc ca am avut si sansa unei intalniri fericite: in vara lui 1973, cu prilejul unei vizite la Aiud, colectia mea a fost vazuta de doua personalitati ale domeniului: istoricul Hadrian Daicoviciu si arheologul Nicolae Vlasa, care mi-au confirmat valoarea unora dintre piesele adunate si mi-au dat un ultim imbold spre a ma indrepta spre Universitatea clujeana. As mai adauga un detaliu de culoare: drumul meu spre arheologie a fost impulsionat si de lectura a doua carti. Una este biografia lui Schliemann, descoperitorul Troiei, iar cealalta - Kon Tiki, lucrarea lui Thor Heyerdahl, navigatorul care a pornit cu pluta pe Pacific, pana in insula Pastelui.
Sunt dator sa amintesc si faptul ca parintii mi-au incurajat aceste elanuri romantice. Tatal meu facuse o cariera juridica stralucita, dar rectitudinea sa morala l-a impiedicat sa profeseze, asa incat a ajuns sa mature strazile in Aiud. Motivul? A refuzat sa fie procuror, fiindca nu voia sa trimita oameni nevinovati la inchisoare. Din cauza asta, si noi, copiii, am suferit. Impreuna cu mama si fratele, am trait extrem de modest in toata acea perioada. Tata mi-a povestit ca fusese intr-o comisie electorala, in 1945, si ca asistase la falsificarea alegerilor atunci cand guvernul Groza a ajuns la putere; si atunci m-a sfatuit sa ma tin departe de politica...
Dascalii Clujului
In '73 am intrat la Facultatea de istorie-filosofie, Sectia de istorie, la Cluj, absolvind in 1977. Acolo am avut parte de cativa dascali exceptionali - Hadrian Daicoviciu, Nicolae Lascu si cel care mi-a fost mentor, profesorul Kurt Horedt, al carui bunic fusese si el arheolog: cel care a descoperit si a cercetat celebrul punct de la Sighisoara, Wiettenberg (Dealul Turcului), care a dat numele uneia dintre cele mai cunoscute culturi ale epocii bronzului. Am avut, asadar, privilegiul sa fiu indrumat de profesorul Horedt, inclusiv in ceea ce priveste teza de licenta. El a fost cel care m-a indemnat sa valorific colectia pe care o aveam si care ajunsese sa cuprinda multe piese valoroase, el m-a indrumat si mi-a corectat primul articol pe care l-am publicat in 1974 (surprinzator, pentru ca eram doar in anul II) in revista Academiei, Studii si Cercetari de Istorie Veche. Era un articol referitor la descoperiri din zona Maginei. Mai mult decat atat, Horedt mi-a aratat ce inseamna metoda de cercetare, respectarea surselor bibliografice, faptul ca nu ai dreptul sa abandonezi niciodata vreo ipoteza fara o verificare minutioasa. Era un spirit nemtesc de foarte buna traditie. Acum, peste ani, cand predau studentilor mei, nu uit sa le spun ca lucrul cel mai de pret pe care Horedt m-a invatat a fost ceea ce putini altii mi-au mai amintit ulterior - modestia. Adica, sa nu incerci sa pari ca esti Alfa si Omega arheologiei, chiar daca poti sa fii, pe anumite perioade istorice, foarte bine documentat. El era omul care spunea intotdeauna: "Hai sa cautam si acolo, hai sa ne mai uitam o data...". A ramas toata viata un om de o modestie extraordinara, desi a fost unul dintre arheologii romani care, deoarece publica si in limba germana, a avut o buna audienta occidentala intr-o perioada in care era mai greu sa o ai. Era citit si citat elogios si de catre colegii maghiari pe care, uneori, i-a mai zgandarit, abordand subiecte controversate si publicand multe piese legate de perioada postromana, inclusiv piese paleocrestine.
N-am putut sa continuu cu el doctoratul din doua motive: in primul rand, pentru ca a plecat in Germania, la familie; apoi, pentru ca preocuparile mele de specialitate nu s-au indreptat spre perioada dacica sau romana, cele mai agreate de regimul din acea perioada, ci am fost pasionat de preistorie, de ceea ce a fost inaintea dacilor. Subiectele de genul acesta, intr-o perioada in care doctoratele erau selectate pe criterii strict politice, nu erau la moda. Nu am avut la cine sa ma inscriu, decat dupa 1990. In 1997 mi-am sustinut teza de doctorat la Bucuresti, la Institutul de Tracologie, cu tema "Epoca timpurie a bronzului in Transilvania".
Revin acum la momentul absolvirii. In 1977 am terminat Universitatea Babes-Bolyai din Cluj si, pentru ca am avut o medie mare, a doua pe tara, am fost repartizat la Bucuresti, la Liceul de Aeronautica Baneasa. Nu ma prea tragea inima sa vin aici, dar mi-am facut si eu niste calcule. Doream sa fac sapaturi, sa merg pe teren si sa-mi continuu cercetarile in domeniul preistoriei, nu sa predau la un liceu. Or, daca se ivea un post la vreun muzeu din Bucuresti as fi putut pleca, din alta parte, insa, nu. Calculele mele s-au dovedit exacte. Dupa numai un trimestru, s-a anuntat un post liber la Muzeul din Alba Iulia. Asa cum ma asteptam, ministerul mi-a semnat imediat transferul si astfel interludiul bucurestean a luat sfarsit mai repede decat speram. De la 1 ianuarie 1978, m-am transferat la Alba Iulia unde, iata, am implinit 30 de ani de activitate. Am ramas fidel activitatii de cercetare si muzeului, pe care nu l-am mai parasit de atunci decat pentru activitatea didactica universitara din ultimii ani.
