Mai ales vara, in marile capitale europene vezi grupuri de turisti, cu precadere americani, canadieni si japonezi, conduse de "omul cu steguletul sau cu umbrela", ghidul specializat care-i poarta prin oras incolonati, vorbind cu voce stentoriala, explicand, aratand, subliniind vechimea sau noutatea, importanta si frumusetea "obiectivului". Grupurile se intretaie in fata monumentelor, steguletele de asemeni, o rumore babilonica biciuie aerul.
Anul asta am facut si eu pe ghidul pentru niste prieteni din Italia care au vrut neaparat sa vada manastirile din Bucovina si mormantul lui Vlad Tepes de la Snagov. La manastirea Snagov nu mai fusesem nici eu, iar la manastirile din nordul Moldovei - de cand eram eleva in clasele primare. Abilitati de ghid nu am si, mai mult decat atat, mi-am dat seama ca nu sunt in stare sa spun cu voce tare nimic din ceea ce vad si simt. Poate ca la randul meu as fi avut nevoie de indrumari "tehnice", asa ca m-am multumit sa ma integrez grupului si sa ma bucur in tacere. Dupa ani, am descoperit ceea ce la varsta copilariei nu esti in stare sa vezi. Manastirile noastre, cu pacea lor dumnezeiasca si cu modestia care le apropie mult mai mult de spiritualitate, zic eu, decat grandioasele constructii ale Apusului, unde vezi mai mult efortul uman de inaltare a edificiului si mai putin acea legatura indicibila cu divinul.
Desi sfarsit de iulie - putini turisti straini si, aproape deloc, romani. Poate din pricina zilelor cu ploaie, poate din alte pricini. Prietenii mei au ramas fascinati. Mi-au marturisit ca marile lor catedrale, faimoase in toata lumea, nu le dau atat de pregnant sensul inaltului cum le dau micile nostre manastiri pierdute intre obcine. Fara trufie, fara risipa de bunuri lumesti, doar cu credinta ca lumea de aici e o parte a celei din ceruri, un tot care odihneste in causul palmei lui Dumnezeu.
N-a trebuit sa explic mai nimic, totul vorbea de la sine, vizita, proiectata turistica, s-a transformat intr-un pelerinaj spiritual, petrecut in tacere. Cand, la Sucevita, ne-am intersectat cu un grup de turisti germani, carora o vajnica maicuta le explica tare, in limba lor, despre ce e vorba, ni s-a parut aproape o impietate. Cuvantul care a creat lumea parea ca acum o tulbura din pacea ei. Mi-au venit in minte, fara sa vreau, grupurile de turisti conduse de omul cu steguletul, care sufoca marile monumente ale Apusului, si m-am bucurat egoist ca inca mai gasesti in Bucovina o farama de pace, o clipa a ta, pe care nu vrei sa o imparti decat cu Dumnezeu.
