Cata lume stie ca aveam la Cluj o artista a sticlei antologata de un prestigios album german Neue Glas in Europa? Inainte bine de a implini trei decenii de activitate, Adriana Popescu Pasat figura printre cei 50 de creatori europeni.
Minunat om si remarcabila artista, Adriana s-a stins fulgerator, la 53 de ani, dupa ce speram ca domolise dezordinea insidioasa a celulelor neo. La inceput de decembrie 2007, familia de artisti Alexandru Pasat (sculptor) si fiul, Tudor Pasat Popescu (artist multimedia), Cristina Popescu Russu (ceramista), Liviu Russu (sculptor) au pierdut un membru nepretuit al echipei lor artistice care functiona ca o punte de dialog intre Cluj si Bucuresti. Artisti importanti ai generatiei '80, surorile Popescu si Alexandru Pasat se formasera la liceul de arte din Craiova, ca sa opteze apoi pentru Cluj sau Bucuresti in vocatia unui domeniu artistic. Cristina si Adriana vor deveni doua performere ale cercetarii formale intr-un mediu generat de foc, ceramica, respectiv sticla.
Adriana Popescu nu uita sa consemneze in fisa sa artistica tutela profesorala a Anei Lupas, eminenta experimentatoare a limbajului metadecorativ. Adriana a expus neintrerupt, incepand cu 1980, cu un palmares international invidiabil: premii pentru sticla de arta la Erfurt si Hilden-Germania, Ebeltoft-Danemarca, apoi la bienala de sculptura mica de la Viena; lucrari achizitionate de muzee germane la Dusseldorf si Coburg, dar si in Danemarca si Norvegia. Doua premii ale UAP pentru arta decorativa, expozitii personale precum Alcatuiri si Roz cotidian sunt doar datele de contur ale unei cariere sustinute. Miezul poetic al atelierului Adrianei Popescu este cu mult mai greu de cartografiat. Artista se desfasura pe un arpegiu amplu, atat al dimensiunilor (pana la ansambluri ambientale), al cromaticii dense pe care o poate etala tehnologia sticlei, cat si pe palierul narativului si al mixajelor-asamblaj. Sticla se modela sub mainile si suflul ei, la propriu si la figurat, precum ecloziunea bobocilor de plante tropicale. Familiile de recipiente imaginate de artista tin de modularea caliciului, se rasfrang sau se efileaza anuntand straturi secunde de ton cromatic surprinzator. Adriana nu privilegiaza transparentele sticlei, ci opalescenta ei adanc colorata, de recif ecuatorial. A imaginat o Gradina a Semiramidei din valurite cupe inseriate intr-un triunghi. Dar o vedem pe Adriana Popescu si regizor-scenograf al unor mixaje de materii adaugate sticlei, pline de umor, cum ar fi Vagonul sanitar (o drosca ubuesca ducand eprubete pestrite) sau torsul manechin plin de insemne hazlii al sefului. Atenta la detalii, la amanuntul unei tortite, al picioruselor in trepied, al lobarii unei buze, al unui breloc de aninat, Adriana Popescu ar fi putut sa distribuie tot imaginarul sau tonic si proteiform in gingase si suculente aliniamente de istorisiri plastice.
