In anii 30, cand Mircea Eliade facea apologia virilitatii iar Cioran declara ca noua generatie autenticista isi descoperea esentele osciland intre bordel si biblioteca, e limpede ca iubirea era nu doar un catalizator pentru frenezia de a fi, ci si un element profund formator de constiinte. Cine vede doar o jumatate a intregului - fie cea carnala, fie cea spirituala - se inseala.
Intr-o vreme care-i aliaza cu atata patima si seninatate pe D.H. Lawrence, Huxley si Greta Garbo, pe Krishnamurti si Papini, care amesteca la fel de natural mistica si foxtrotul, proustianismul, tantrismul, imoralismul gidian si figura lui Chaplin, partyurile din high life, tractirul din Dudesti si ideile lui Maurice Barres, fireste ca iubirea, pe cat era de fierbinte si trupesc asumata, pe atata era de livresc traita.
Recunosc, am inceput scandalos recenzia la o carte careia numai de iubire nu-i arde, ca sa zic asa, un corpus epistolar din 1942-1950, axat pe figura lui Alexandru Busuioceanu*. Daca am inceput asa, este pentru ca, in acest volum plin de Vintila Horia si Victor Buescu, de Pamfil Seicaru, N.I. Herescu si Alexis Macedonski, de Eliade, Cioran, C. Antoniade si, piezis, Aron Cotrus, unde domina spectrul bolsevizarii Romaniei, meandrele diplomatiei culturale, apoi saracia si spaimele exilului fortat, forul de tara si speranta (desarta) de-a reface esenta romanismului in strainatate, ei bine, tocmai intr-un atare context lectura mi-a fost excitata de prezenta enigmaticei Antoaneta Iordache, una dintre pasiunile lui Alexandru Busuioceanu. Rafinat degustator de arta si om de savoir vivre, el va fi fost un Don Juan hedonist, ceea ce unele scrisori ale lui N.I. Herescu lasa limpede sa se inteleaga.
Astfel incat am notat/conspectat pentru studii viitoare, cu trista compatimire, convingerea lui N.I. Herescu din 5 mai 1945 cum ca "anul viitor vom ciocni oua rosii la Bucuresti, intr-o patrie libera si intreaga", relatarea lui C. Antoniade din Parisul lui ianuarie 1947 despre "Stoilovul comunism" care avea sa bareze cariera lui Mircea Eliade de profesor la Sorbona, precum si bunul patetism al lui Vintila Horia: "Drama Romaniei e imensa, e poate prima drama pe care o traieste in ritm unitar intreaga Romanie. Spectatorii suntem noi, cei ascunsi in lojile apusului" (30 iul. 1947); "Lumea in care ne vom intoarce - daca ne va mai fi ingaduit - lumea noastra romaneasca, va fi o lume de ruine" (13 aug. 1947); "Ceea ce ma dezgusta mai mult decat crancena lupta cu existenta este asa-zisa colonie romaneasca, dezlanata, incapabila de a se consacra in jurul unui ideal. Patriotismul roman exista numai intre granitele geografice ale Romaniei" (25 aug. 1948).
Antoaneta Iordache, asadar. Scrisoarea ei din 12 aug. 1947 este o perla epistolara demna de eroine din Proust, Cehov sau Camil Petrescu, asociabila cu fervorile unei Jeni Acterian dar si cu demnele raceli nobiliare din stilul lui Alice Voinescu: "O mare tristete si sentimentul unei profunde inutilitati ma indeamna sa-ti scriu randurile astea. Ce lamentabil peisaj psihologic trebuie sa-ti fi oferit, cu nesfarsitele mele ezitari, implorari si balbaieli sentimentale! (...) Nu am reusit sa fiu tot atat de elocventa sufleteste, cat am fost trupeste. Dumnezeu stie ca asta a fost dorinta mea cea mai arzatoare. As fi ramas langa tine intr-adevar o suta de ani, legata numai de propria-mi iluzie. Si daca ceva ma va sterge definitiv din mintea ta, va fi amintirea trupeasca (...) Ma uit in jurul meu si nu gasesc nicaieri punctul de sprijin de unde sa privesc senina viata, ma gandesc ca am 32 de ani, ca am adunat multa zgura si mi-e groaza de tenacitatea mea in automacerare. Ma uit la trecutul meu si incerc sa gasesc in el grauntele de cinism cu care sa ma salvez. Imi dau seama ca ma agat inca o data de fantasme".
Antoaneta e patimasa, mandra si nu se misca natural in ludicul ironiei epistolare. Mostra: exercitiul ratat din 4 sept. 1947, de captatio prin umor caznit, unde isi desfata iubitul cu formule madrilene de genul "teroarea carnii mele" si "lobo de mi cama" (lup al patului meu). Dar - focoasa amazoana a daruirii posesive - ea exceleaza in orgoliul ranit, pus hartuitor in pagina, cu sonoritati definitive, de razboi paradoxal, castigat, adica, tocmai prin pierderea lui. Uneori, ce-i drept, este la un pas de patimirile Vetei lui Chiriac: "Nu ma poti lasa in prapastia in care m-ai aruncat aseara. Toata noaptea nu am dormit si-ti scriu la 4 dimineata. De ce m-ai innebunit saptamanile astea cu vorbele, de ce mi-ai spus ieri seara ca ma iubesti la pierzanie, de ce m-ai facut sa m-aprind iar, ca pe urma sa distrugi totul? Te iubesc cum numai pe barbatul meu l-as putea iubi, de care numai moartea m-ar putea desface". Alteori surade trist ca dama cu camelii, ori cutare eroina din Turgheniev: "daca la 18 ani taica-meu mi-ar fi tras o sfanta de bataie, as fi fost mai putin complicata si in tot cazul o buna mama. Literatura mi-a impuiat capul si m-a corupt... Si pe urma tu. Si iaca rezultatul" (16 iun. 1948)
Ultima scrisoare, din 24 nov. 1948, poate sa figureze oricand intr-o antologie a genului si i-o recomand cu fervoare Ioanei Parvulescu pentru "insectarul" ei de sorginte interbelica. Am facut "sapaturi", intrigat de calitatea senzual-intelectuala a Antoanetei, si am aflat ca este vorba despre Antoaneta Bodisco (n. 1916), nepoata lui Vladimir Streinu, secretara la Institutul Roman din Madrid (1943-1946), la Europa Libera din Munchen (1962-1964). Lumea in care s-au format astfel de doamne si astfel de caractere a murit demult. Si nici noi n-o ducem prea bine.
*) Alexandru Busuioceanu, Un roman epistolar al exilului romanesc, editie de Liliana Corobca, Editura Jurnalul literar, 303 pag.
