Publicata in Franta la 4 ianuarie 2005, Iubirea fata de aproapele, noul roman al lui Pascal Bruckner, va aparea la Editura Trei in luna iunie, in traducerea lui Vasile Zincenco.
Pascal Bruckner este eseist si romancier si s-a nascut la Paris, in 15 decembrie 1948. Intre 1986 si 1995 a fost profesor invitat la Universitatea de Stat din San Diego, California, si la Universitatea din New York. A conferentiat la Institutul de Studii Politice din Paris, intre 1990 si 1994, iar din 1987 este colaborator la Nouvel Observateur.
Subiectul acestei noi carti este cel putin surprinzator: un barbat isi considera optiunea de a se prostitua o misiune aproape religioasa. Plecand de la constatarea ca numeroase femei au o viata sexuala lipsita de satisfactii, el isi propune sa le multumeasca pe toate, fara sa ia in seama varsta, culoarea sau originea lor sociala. Dar ceea ce debuteaza ca fericire - posibilitatea de a poseda toate femeile si o necontenita juisare - se transforma putin cate putin in cosmar.
Prolog
Tocmai implinisem douazeci de ani, umblam pe strazi ca un nebun, cu ochii arsi de trupuri. Sub rochii, sub camasi, se aflau piei incredibil de catifelate, pe care nu le voi atinge niciodata. Eram mai bolnav din cauza acestor fapturi inaccesibile decat satisfacut de partenerele deja avute. Ma simteam ca un sarac asezat in fata unui miliardar, pantecele cel mai neinsemnat era pentru mine un lux de care eram lipsit. Aveam douazeci de ani, eram timid, iubirile-mi reale reflectau doar o infima proportie din dorintele mele.
Intr-o zi, mergand pe bulevarde, emotionat mai mult decat de obicei de diversitatea chipurilor, de gratia femeilor care se plimbau, am avut o revelatie: toate aceste trupuri mi se datorau, tot asa cum eu eram dator sa-l ofer pe-al meu cui il voia. Pofta imi ricosa de la o silueta la alta, le strangea pe trecatoare in combinatii tot mai vaste, mai improbabile. Le vedeam deja calare pe mine, punandu-mi-se pe fata, inabusindu-ma intre coapsele lor. Ca sa nu cad din picioare, am fost nevoit sa ma asez pe o banca. Prea multe minunatii erau pe lume: refuzam sa fiu izgonit de la acest festin.
Un domn in varsta, nelinistit de starea mea, m-a abordat:
- Ce e cu dumneata, tinere, nu te simti bine?
I-am raspuns cu un ton exaltat, aratandu-i multimea ce se scurgea pe langa noi:
- Uitati-va si dumneavoastra, sunt atatea... la care sa ravnesti, pe care sa le-atingi.
A intors capul, neincrezator. Nu vedea aceleasi splendori. Cum sa-i exprim incantarea ce ma cuprinsese? Am stat acolo aproape o ora, timpul necesar ca sa-mi treaca ameteala. Cand in sfarsit m-am sculat de pe banca, intelesesem totul.
Am jurat sa raman credincios adevarului acelor clipe uluitoare.
Capitolul I - Consacrarea ingerasului
Bineinteles m-am grabit sa-mi tradez juramantul, sa mi-l ascund in strafundul memoriei. Era o promisiune de betiv care n-a rezistat la proba realitatii. M-au inhatat reusita sociala si reusita familiala, aceste doua capcane colective. M-am casatorit la douazeci si unu de ani, am facut trei copii, m-am angajat intr-o cariera de invidiat. Pe scurt, am comis, un pic mai devreme decat ceilalti, prostiile pe care le face toata lumea.
Bunatatea vietii
Am fost un baietel rasfatat, un canis de lux. Avand un frate cu opt ani mai mare decat mine, parintii m-au cocolit ca pe un dar al providentei, cel mic pe care nu-l mai sperau. Am trait intr-un univers caldut, al jucariilor din lemn, al trenuletului electric si al castelelor fortificate. Si astazi mai vad Paradisul ca pe un spatiu inchis, o incapere incuiata, propice miracolelor. Am cunoscut o copilarie blanda, care-a trezit in mine sentimentul propriei mele importante: niciodata nu ma surprinde ca sunt iubit si inca si mai putin ca sunt preferat. In schimb, sunt intotdeauna stupefiat de a ma vedea ignorat. M-am scaldat in aroma complimentelor perpetue. Imi puteau fi adresate toate complimentele din lume, nici macar nu ma prefaceam ca sunt stanjenit de ele. Am crescut intr-un cocon al carui odor de pret eram, intotdeauna senin, la fel de bine dispus, indiferent la necazurile care-i afectau pe cei apropiati mie.
La nastere, mi s-a intamplat ceva ciudat: anuntul venirii mele pe lume a aparut in cotidianul preferat al parintilor mei (de stanga, fireste), la rubrica de necrologuri, ca urmare a unei greseli de culegere a textului. Asa ca am fost declarat mort la douazeci si patru de ore dupa ce-am iesit din pantecele mamei, ceea ce a declansat un flux de telefoane angoasate. Apoi, am fost tratat ca un inviat din morti, ca un supravietuitor al unui mare naufragiu. Din asta parintii mi-au ramas vesnic nelinistiti si m-au vegheat pana la majorat ca sa ma apere de lume si de marsaviile ei. De cand ma stiu, mama se extazia asupra mea: cand eram sugaci, ca dorm, ca imi sug degetul sau ca-mi beau biberonul, eram adorabil. Sarmanul meu frate, Leon, a suferit din pricina acestor menajamente deosebite. Venirea mea pe Pamant a marcat pentru el declinul unei efemere suveranitati. Eu eram Unicul, el nu va mai fi niciodata decat un incurca-lume. La varsta de zece ani, constatand ca parintii il neglijau in favoarea mea, s-a lipit de frigider, din care-si scotea motive de-a trai. Rontaitor compulsiv, la cincisprezece ani a ajuns la 120 de kilograme, tot ingurgitand hamburgeri, inghetate, bomboane, feculenti. La masa, dupa ce manca, o lua intotdeauna de la inceput. Cat ne necajeam mama si cu mine sa-l vedem, cand toata lumea isi terminase desertul, intorcandu-se din bucatarie cu un castron de paste aburind si lucind de-atata unt! Tratamentele, spitalizarile, regimurile nu l-au schimbat cu nimic. A scazut la 90 de kilograme, dar era prea tarziu. Diform, a devenit un paria al familiei, care le era ascuns oaspetilor importanti. Era un adolescent umflat si transpirat a carui rasuflare grea ma angoasa, un burduhanos care deborda mereu peste ceilalti, ne calca pe picioare. Ma temeam ca grasimea sa nu i se reverse peste mine, sa nu ma umple si pe mine. Reusise sa faca doar o scoala de comert de mana a doua si vegeta intr-o fabrica de furnituri scolare unde devaliza distributoarele automate de batoane cu ciocolata. In vreme ce tata, si el cu tendinta spre ingrasare, demisionase in fata acestei probleme, mama il prevenea cu regularitate pe Leon ca va muri de infarct inainte de-a implini patruzeci de ani, ca nu-si va gasi niciodata o sotie, ca va fi concediat din toate intreprinderile. Cu un nivel de colesterol deja ridicat, fratele meu se straduia sa-i dea dreptate si se cufunda un pic mai mult in intemperanta alimentara.
Imi amintesc de doua episoade marcante: cand am facut doi ani, mama m-a prezentat prietenilor ei purtandu-ma gol pusca pe o tava de argint garnisita cu petale de trandafir. Am fost aplaudat, acoperit de sarutari pe pulpe, pe coapse, pe brate, pe obraji, putin a lipsit sa nu fiu devorat asa crud de convivi. De-atunci am pastrat o pofta durabila pentru exhibitie, iar dupa aceea adoram sa ma despoi in fata micutilor mei prieteni, fiind sigur ca vor veni sa ma sarute, sa ma ovationeze. Un alt incident avea sa accentueze aceasta tendinta: pe la patru ani, mama lua ceaiul cu o prietena, era ora la care faceam baie. Trebuia sa ma dezbrac, nu voiam sa plec de langa ele, continuam sa ma joc printre picioarele lor. Atunci, prietena ei, o bruneta inalta si picanta, a ales siretenia: razand, s-a apucat sa ma gadile, spunand ca am niste ochi si o piele de fata.
- Dar nu esti fata, nu-i asa?
Am protestat.
- Nu te cred.
Am urlat de furie.
- Atunci, desfa-te la pantalonasi, arata-mi ca esti baietel.
Inca ezitam.
- Asculta ce-ti spun eu: de fiecare data cand iti vei scoate ceva de pe tine, vei primi o bomboana.
Acest argument m-a hotarat: mi-am scos, asadar, pantofii, pantalonii. Au curs bomboanele, mama a intrat si ea in joc si cand in sfarsit mi-am dat jos chiloteii, hohotind de ras, cu cocoselul ridicat pe verticala, eram in posesia unei comori de dulciuri. Am prins acest obicei si multa vreme am refuzat sa ma dezbrac, inclusiv la ora de gimnastica, fara o retributie. Am mers atat de departe, incat o invatatoare, socata de comportarea mea, mi-a rugat parintii sa puna capat acestei apucaturi. Trebuia sa invat sa ma schimb de haine fara sa fiu rasplatit.
Prunc-minune, paream harazit unui destin fara pereche. Cunoscand puterea cuvintelor, uzam si abuzam de formula "Te iubesc", ceea ce avea darul sa-i faca praf pe-ai mei. Am fost atat de inconjurat, incat pana la varsta de zece ani imi erau sarbatorile "luniversarile", o aniversare pe luna. (...)
Invatarea docilitatii
Admis prin derogare la Liceul Henri IV, am reusit sa fac studii stralucite, am intrat la Scoala Normala Superioara si la Scoala Nationala de Administratie, de unde am iesit al treizecilea din promotia mea. Am optat pentru diplomatie, visul dintotdeauna al mamei mele. Alesesem aceasta cale si din admiratie pentru rarele figuri de ambasadori sau de consuli care, in imprejurari dramatice, dadusera dovada de curaj, ba chiar de eroism, fara sa cedeze la tocmeli, la ratiunea de stat. La ENA, am invatat deferenta, la Scoala Normala, disidenta. Ambele se echilibrara ca sa ma transforme intr-un adevarat francez, pe jumatate supus, pe jumatate revoltat. Am intrat inca tanar la Externe, in sectia Cooperare Culturala. Intre timp, la douazeci si unu de ani, m-am casatorit cu Suzanne, incantatoare fata supradotata din burghezia lyoneza, ea insasi proaspata absolventa a Scolii de Inalte Studii Comerciale, si i-am facut trei copii unul dupa altul, fara sa ma gandesc, in elanul intalnirii noastre. La primul, Suzanne ma anuntase: am baiatul, acum imi trebuie fata, ca si cum ar fi zis: am masina de spalat, acum imi trebuie combina laser. Ne antrenam pe bebelusi vii, imprumutati de mame celibatare, care veneau sa ne invete gesturile fundamentale. Spre sfarsitul primei sarcini, testam cate unul diferit in fiecare zi: noroc ca nici unul nu cazuse din mainile noastre neindemanatice si stiam de-acum sa scot niste scutece sau sa dozez un biberon cu dexteritatea unei puericultoare. Suzanne ma cucerise printr-un obicei delicios: cand ma saruta, ne proteja gurile cu mainile, de teama ca sarutarile noastre sa nu-si ia zborul. Degaja un farmec nebun cu pielea ei alba ca smantana, pe care pistruii pareau niste fulgi de ovaz intr-un bol de lapte, izbucnea in ras din orice si jugula o energie debordanta prin exercitii zilnice. Insa, in spatele rotunjimilor ei, manifesta o vointa de fier si-mi impunea o disciplina de lucru care ma salva si-mi ingaduia sa-mi trec cu brio toate concursurile. Avea ambitie cat pentru doi si ma readucea la indatoririle mele de fiecare data cand ma abateam de la drumul trasat. In plus, stavilise intruziunile mamei mele, declarandu-i ca de-acum inainte nu mai eram "puisorul" ei, ci un barbat matur, ce trebuie tratat ca atare. Odinioara, Suzanne isi daduse o infatisare boema, dar dupa aceea pusese ordine si aici, in afara duminicilor cand isi imbraca din nou costumul decontractarii. Si ea, adulata de ai sai - formau cu totii o societate de admiratie reciproca in care complimentele sareau de la unii la altii ca mingile dintr-un perete -, era constienta ca apartine unei caste iesite din comun; mama ei, analist financiar intr-un grup farmaceutic, o crescuse in aceasta certitudine. Refuzand majoritatea slujbelor ce-i fusesera propuse, intrase, din pasiune pentru stiintele si bolile grave, la un post de televiziune publica, unde asigura reportajele medicale. Devotamentul, sensibilitatea sa ii atrageau afectiunea generala. Sponsoriza niste copii cancerosi, dar si niste handicapati, si le consacra cateva ore pe saptamana. Dupa bacalaureat, cunoscuse doar o scurta perioada de nepasare: intrata devreme in varsta raspunderilor, nu renuntase totusi la romantiozitate, fiind sigura ca poate concilia caminul conjugal cu fantezia. Citindu-l pe nu mai stiu care filosof german, intelegea sa-i combata pe ceilalti cu fericirea noastra si sa poarte sus aceasta exigenta. Nici vorba de a se plange sau de a decadea!
Adevarul este ca devenisem functionar din automatism si sot din lipsa de imaginatie. Suzanne ma acceptase intr-o vreme in care eram singur, ne multumiseram unul cu celalalt. Oamenii iti spun intotdeauna ca au trait o tinerete nebuna: in realitate, este vorba de a se scuza pentru jalnica lor maturitate. Tineretea le era deja mediocra, starea adulta n-a aranjat nimic. Eu jucam jocul: eram dus de o miscare ce ma depasea si numai asigurarile venite din partea celor apropiati imi certificau ca luasem loc la bordul adevaratei vieti. Ma prefaceam ca am un imens interes pentru copiii mei, Adrien, Jules si Zabo, sopoteam cu ei, vorbeam ore intregi, cu alti tati, despre problemele lor scolare, alcatuirea programelor sau greutatea excesiva a ghiozdanelor pe osatura odraslelor noastre. Eram prezentat drept un tata-model. Ne rasuna casa de tipete, cavalcade, lacrimi. Acesta este chiar zgomotul vietii, imi spunea soacra-mea, Irene, cu un aer exaltat, atunci cand ma gasea inchis in toaleta, citind o banda desenata ca sa scap de vacarmul facut de progeniturile mele. Da, asta era existenta: o sotie frumoasa, energica, si niste mucosi care dupa aceea te vor detesta, vor avea nevoie de douazeci de ani ca sa scape de sub influenta ta inainte de a face aceleasi greseli cu vlastarele lor.
Toate imi suradeau: mi se promitea deja, fapt exceptional, un post de director adjunct la Directia Generala a Cooperarii Internationale si a Dezvoltarii. Ma ocupam de gestionarea Institutelor si Centrelor, de politica culturala si artistica a Frantei in strainatate. Intrasem aici pasionat de relatiile internationale. M-am dezumflat repede. Cantonat in micul meu sector, ma simteam pierdut, umila rotita in marea masina de nivelat care este administratia. Munca mea era simpla: incuviintam ordinele superiorilor mei si le transmiteam subordonatilor mei, garnisite cu cateva parafraze. Devenisem maestru in arta pastisei, ma pliam exact dupa limba si moravurile cu care eram in contact. La birou eram popular, manifestam o voie buna constanta, imi inmulteam surasurile catre fiecare, un compliment barbatilor pentru fizicul lor, iar femeilor pentru spiritul lor - e foarte bine sa intervertersti prejudecatile - si treaba mergea.
Seful meu, Jean-Jacques Bremond, un barbat scund, roscat, cu obrajii cazuti, care-i faceau in jurul falcilor o colereta de grasime, ma invita sa iau pranzul cu el o data pe luna, ca sa ia pulsul birourilor. Eram informatorul lui, ii semnalam pe cei indisciplinati, adunam doua-trei anecdote despre iubirile de culoar si tensiunile dintre departamente. Uneori, cand toata comedia asta ma plictisea, cand eram satul sa mai suport tutela unor despoti meschini, seful meu bombanea:
- Sebastien, nu mai geme atata! Secretul acestui minister este forma. Sa infasori totul intr-o forma eleganta. Fondul nu are nici o importanta. Ca sa reusesti, trebuie sa-ti scoti coloana vertebrala, sa fii suplu precum cauciucul. Diplomatia este mai intai o cariera. Nu ti se cere sa gandesti, ci sa-ti tii degetele pe cusatura pantalonilor. Gandeste-te la urmatorul dumitale post!
Ii detestam cinismul. La patruzeci si sapte de ani, dezabuzat, umbla cu tot felul de intrigi in serviciu, asteptand o promovare, si isi omora timpul luandu-si metrese din personalul marunt, momindu-le cu o avansare. Urmand sfaturile lui Suzanne si ale soacrei mele, inghiteam toate bobarnacele, fiind sigur ca, intr-o zi, voi deveni la randul meu un satrap al cancelariilor, dispunand sub ordinele mele de o armata de lachei. Aveam rabdare, mi se promitea o soarta exceptionala, ba chiar un post de ambasador inainte de patruzeci de ani, la o varsta la care altii inca vegeteaza prin niste obscure subprefecturi.
Prea multa afectiune strica
(...) Pe la doua noaptea, transpirat, am iesit in strada ca sa ma racoresc. Ma invaluia intunericul gras al Parisului. Orasul se sufoca, imi placea rasuflarea lui de cuptor, senzatia ca te scalzi intr-o etuva. Treceau perechi in camasa sau cu torsul gol, excitate de caldura, ridicand deasupra capului sticle cu apa cu care se stropeau, cautand sub portaluri sau in curtile interioare locuri discrete ca sa se stranga in brate. De sub o masina, s-a auzit mieunatul sinistru al unei pisici, al unui biet animal in rut, si aproape in aceeasi clipa i-a raspuns tipatul vesel, agitat, al unui pescarus. Aceasta intruziune a unei pasari marine atat de departe de mare m-a emotionat mai mult ca de obicei. Pescarusul este o prevestire de libertate, de mari plecari: faptul ca el invadeaza Parisul de ani de zile, momit de gropile de gunoi si de piata de la Rungis, mai pline de peste decat Canalul Manecii, mi s-a parut un indemn sa desprind si eu paramele. Imi inchipuiam deja o intreaga migratie de pasari, goelanzi, albatrosi, cormorani venind sa cuibareasca in turnurile de la Notre-Dame, in increngatura metalica a Turnului Eiffel, in vreme ce sardelele, codul, tonii urcau pe cursul Senei si se inmulteau sub Pont des Attes. Lipit cu spatele de un zid, mimul, tot machiat, vorbea furios la un mobil si nici macar n-am mai avut chef sa-l felicit pentru prestatia lui. In clipa cand dadeam sa ma intorc in restaurant, mi-am amintit de vorba lui Fanny. E adevarat, eram prea cuminte, prea neted: prototipul elevului bun. Nu reuseam nici macar sa-mi fac dusmani. Oricat de odios as fi fost, eram iertat. Ma credeam adulat, eram inconsistent. Vorba aceea anodina ma izbise in inima ca un cuvant aruncat la intamplare si care rezuma adevarul despre o fiinta fara stirea celui care-l rosteste.
Otrava indoielii
Dintr-o data, m-a cuprins o banuiala: si daca tocmai o luam pe un drum gresit? Daca nu eram decat prizonierul mediului meu marunt? Ce greseala am putut oare sa comit? Nici una, tocmai, asta era problema: nici un singur scandal in treizeci de ani, nici o ratacire. Prezentam netezimea unei placi de sticla. Ma credeam autorul propriei mele existentei: nici macar nu era a mea, ci aceea dusa de toata lumea. Am facut un scurt bilant: era bun, chiar prea bun. Atat de pozitiv, incat devenea nelinistitor. Reuseam in meserie, in viata amoroasa, norocul imi zambea in fiecare dimineata. Iar faptul ca locuiesc cu Suzanne pe strada L''Arivée, o artera marginita de blocuri de beton aproape de gara Montparnasse, mi s-a parut de rau augur, ceva groaznic. Si noi, banuiesc eu, sosiseram, nu puteam merge mai departe. Adresa ni se potrivea cu starea. Un tanar nu are nici o putere asupra batranului care va deveni, mai putin atunci cand il anticipeaza: poate sa traga cortina inca de la sfarsitul adolescentei, sa se transforme intr-un cadavru cu tenul proaspat. Aveam treizeci de ani, eram deja respectabil si pe deasupra si fericit. De cand oare se inversuna succesul asupra mea ca o calamitate?
Cand am patruns in sala plina de fum si torida, a izbucnit o furtuna de strigate si de rasete, mi s-a cerut un discurs. Era o seara perfecta, care nu lasa nimic de dorit: trebuia sa o inchei cu cateva formule stralucite si cu multumiri pentru toti. M-au cocotat pe un scaun, au strigat:
- Sebastien la balcon, Sebastien la microfon...
Ar fi trebuit sa fiu intimidat, mi s-a facut greata. Cunoasteti senzatia: sa te afli intr-o adunare, sa simti tragica insuficienta a fiintelor, inclusiv pe a ta, si sa n-o poti exprima. Cuvintele nu veneau. Toate elogiile primite in seara aceea se rasfrangeau asupra mea ca tot atatea insulte. Nu eram cel pe care-l credeau ei, nu-mi mai placea acela pe care-l indrageau. Jean-Marc m-a apucat de mana ca sa ma incurajeze, iar acest paternalism m-a consternat. Tot ce-as fi putut spune ar fi sunat fals. Dintr-o data ne-am vazut asa cum eram: niste fiare castrate, niste domni marunti, curatei, resemnati cu gloria sociala ce li se promitea. Ne crezuseram niste fiinte de exceptie, eram doar niste produse conforme, imbarcate in curentul dominant. Denuntaseram tradarea celor mai in varsta ca sa mascam faptul ca noi n-aveam ce sa tradam, nici o valoare pe care s-o calcam in picioare. Dintre toate animalele domesticite, eu eram cel mai anchilozat, cel mai sclerozat. Trebuia sa se intample ceva teribil, daca nu, aveam sa mor pe loc.
In picioare pe scaun, am visat sa-mi iau zborul, sa fug de acel banchet funebru unde ingropam cu totii o tinerete care nu avusese loc. Am cazut jos ca o carpa, mi-am pierdut pentru scurta vreme cunostinta. Tipetele s-au stins imediat. Ceilalti au sarit sa ma ajute, m-au tamponat cu gheata pe frunte. Aceste semne de atentie m-au mahnit. Si asa, mi s-a facut cu-adevarat rau si m-am dus sa-mi vomit si matele la toaleta ca sa le dovedesc ca nu joc teatru. Julien a dat ordin sa fiu dus acasa, am avut dreptul la niste luari de ramas-bun interminabile, la imbratisari excesive, care mi-au lasat un gust amar. De indata ce sunt prea mult imbratisat, ma tem de lovitura de pumnal. Exista ceva mai rau decat rautatea oamenilor: bunatatea lor cleioasa, gentiletea lor imputita. Ma slujisem de prieteni ca sa scap de familie. Acum, nu stiam cum sa ma eliberez de prieteni. Mi-era ciuda pe ei ca indragesc o imagine dulceaga a mea, refuzam sa fiu canonizat, imbalsamat in stima lor. Si in vreme ce Suzanne, cu mama mea langa ea, ma aducea acasa in masina, cu intreaga autoritate si blandete de care era capabila, eu gemeam pe bancheta din spate, capul mi se invartea si aceeasi intrebare revenea tot timpul:
- De ce oare torturile de aniversare sunt asa de proaste?
(...) In viata unui om exista mai multe vieti si nu seamana toate intre ele. Intr-o zi, destinul iti bate la usa si te ia de mana. Lasa-te condus: aceasta este ora unica in care se apleaca el asupra cazului tau. Ocazia nu se va mai repeta. Prea multi oameni care au pierdut pana si ideea de libertate se dau in laturi. Sunt asemenea unor insecte inchise intr-un borcan: isi blestema conditia, se sfasie intre ele, dar nu fac nimic ca sa iasa de-acolo. Ofera-le un alt borcan sau, si mai bine, cerul liber si-ai sa vezi ca-ti declina oferta. Inca din copilarie, obisnuinta ii calauzeste pe acelasi fagas.
* Fragment din romanul Iubirea fata de aproapele de Pascal Bruckner, in curs de aparitie la Editura Trei. Traducere din limba franceza si note de Vasile Zincenco
