L-am revazut la televizor pe Dobrin, cel care prin 1970, intrebat ce planuri de viitor are, raspundea cu o sinceritate emotionanta: "As vrea sa am o casa frumoasa...".
Dupa 30 de ani, Dobrin, jucatorul de "varieteu", cum il caracteriza Ioan Chirila, este un om in toata puterea varstei, realizat si impacat cu el insusi, semn ca ratacirile tineretii prin livada cu pruni nu l-au aruncat in decor. Desi Llosa scrie ca "nostalgia este o lasitate", eu m-am trezit leganat de aducerile aminte langa "Printul din Trivale", de care generosul destin a dorit sa ma atinga prin 1982.
Era primavara. Ma eliberasem din armata si intoarcerea in civilie ma gasea ros de aceeasi indecizie: fotbal sau universitate? (De altfel, la aceasta intrebare nu am putut raspunde singur, asa incat in ajunul de Boboteaza din 1983 am apelat la divinitate, pe care am ademenit-o cu o ramurica de busuioc sfintit, impodobita cu un fir de lana rosie. In noaptea aceea, ca in toate momentele mele de fragilitate, "marele regizor" m-a vizitat in vis si mi-a hotarat viitorul, lasandu-mi mingea doar in recreatie). Inca din liceu devenisem componentul unei echipe nascute din inconstienta superba a avocatului Ghita Mihai din Turnu Magurele. In anii constructiei societatii multilateral dezvoltate, "nea Mihai" s-a transformat in patronul singurei echipe capitaliste din Romania, fiind totodata si antrenor. Doar cu banii din onorariile sale, el a infiintat o echipa - "Sanatatea" (ulterior "Turris") -, pe care a inscris-o in ultima categorie a campionatului judetean si an de an a promovat-o pana in "Onoare", suportand cheltuielile de transport, primele de joc ale arbitrilor, contravaloarea echipamentului si a cantonamentelor montane, precum si toanele noastre de adolescenti. Eforturile sale, neinspirate din codul eticii si echitatii socialiste, au atras, cum era de asteptat, mania activistilor de partid din oras, indignati de aventura neplanificata, ce nu putea fi cuprinsa in nici o dare de seama. Cum-necum, nea Mihai reusise sa aduca la Turnu Magurele in acea primavara "Progresul" lui Viorel Mateianu, iar in luna mai trebuia sa vina F.C. Arges, campioana tarii, cu Dobrin, Radu II, Iovanescu, M. Zamfir, Carstea, Cristian, Barbulescu si altii. Neindoielnic, vizita Gascanului aruncase urbea intr-o sarbatoare nesperata si greu de descris, tinand mai degraba de fabulosul inexplicabil, care facea ca un personaj stelar sa se opresca pret de o clipa pe un tapsan oarecare, innobilandu-l cu geniul inaccesibil muritorilor de rand. Apropiata intalnire cu miracolul Dobrin imi crea o stare de frenezie neregasita mai apoi, intregul meu univers rezumandu-se la fentele Fachirului, coborat parca dintr-un basm povestit doar la ceas magic. Pana atunci, in toate povestile stiute, fiii raului erau rapusi in cele din urma de palosele binelui, spre linistea copiilor. In primavara lui 1982, balaurul cu capete de politruci rosii a ucis un vis fara egal, alungandu-l pe Dobrin din oras sub escorta politiei. Gestul inimaginabil a adus in pragul revoltei miile de spectatori, care s-au desteptat strigand lozinci impotriva PCR si distrugand poarta stadionului. S-a incercat arestarea lui "nea Mihai" pentru instigare la subminarea puterii de stat, insa acuzatul a stat ascuns vreo doua saptamani, pana cand turbarea tovarasilor a trecut, iar echipa "Turris" a fost desfiintata prin excluderea din orice competitie. Intamplarea nu a ajuns niciodata in ziarele vremii, dar cred ca Turnu Magurele este singurul loc din lume unde irepetabilul Dobrin nu a fost lasat sa joace fotbal, desi acceptase sa se dezechipeze in autocar si sa sara gardul ce-l despartea de paradisul verde. Nu l-am auzit vreodata pe Gicanu relatand, macar in treacat, despre samavolnicia neghioaba a indivizilor fara identitate, care l-au indepartat ca pe un proscris dintr-un spatiu manjit de indigestia istoriei.
