Care, oricum, ramane partea cea mai vizibila a activitatii unui teatru, ba chiar capata, in ani, dimensiunea unui document istoric: parcurgand lista pieselor jucate la un moment dat de un teatru sau altul (la nivel "macro", de toate teatrele unei tari), cercetatorul sau amatorul curios poate completa eventualul tablou al epocii cu date esentiale despre interesele, dorintele si preferintele oamenilor respectivei epoci - fie acesti oameni "factori de decizie" in campul culturii sau "simpli spectatori". Cel care ar examina, din acest unghi, repertoriul scenelor autohtone in sezonul 2007-2008 s-ar alege cu o impresie foarte interesanta despre viata spirituala, in perioada numita, a romanilor cu instructie mediu-superioara, care alcatuiesc, conform statisticilor, majoritatea publicului de teatru; ar descoperi, de exemplu (cum notam si in episodul trecut), ca ai nostri compatrioti contemporani au o predilectie neta pentru clasici - dar numai pentru unii clasici (lider incontestabil: Shakespeare), pe altii dispretuindu-i nemasurat - si, concomitent, o fascinatie aproape morbida fata de autori actuali din cele mai diverse arii geografice, uniti, toti, prin cruditatea (extrema, uneori, si gratuita, mai intotdeauna) a limbajului. Ca persoana implicata nemijlocit in munca de traducere, pot sa depun insa marturie ca, nu o data, florile de stil (injuraturi dintre cele mai vulgare - de altfel inexistente ca atare in unele limbi) reprezinta contributia personala a regizorului la naturalizarea cat mai "plastica" a textului. In fine, cum-necum, piesele noi din lume au ajuns, (si) in stagiunea trecuta, destul de prompt pe scenele romanesti, asigurand, sub raport strict literar, imperios necesara sincronizare a acestora cu teatrul planetei. Astfel, nume ca Martin McDonagh (Irlanda), Oleg si Vladimir Presniakov (Rusia), Sofia Fred?n (Norvegia), Jean-Luc LaGarce (Franta), Fausto Paravidino (Italia), Juan Mayorga (Spania), alaturi de mai "batranul" Marius von Mayenburg (Germania) - ca sa citez, la intamplare, cateva - au figurat copios pe afisele sezonului trecut; puse alaturi de cele ale clasicilor (cum spuneam, mult mai putin variate), ele ilustreaza (noul? vechiul? trecatorul? perenul?) gust al natiei pentru extreme, vizibil peste tot in jur, zi de zi. Caci intre aceste doua "straturi" nu exista mai deloc umplutura: propunerile repertoriale inedite (nu ca noutate, ca demers explorator), descoperirile, reevaluarile curajoase, care fac, prin alte parti, atractia si farmecul serilor la teatru, au lipsit aproape cu desavarsire; putinele care au aparut - Eduard al III-lea, piesa relativ recent adaugata "canonului" shakespearian (Teatrul National din Bucuresti), Recviem de Hanoch Levin (Teatrul Bacovia din Bacau), Spovedanie la Tanacu, dupa Tatiana Niculescu-Bran (Teatrul Odeon, in coproductie cu Institutul Cultural Roman) ar fi cele mai "spectaculoase"- li s-au datorat unor regizori (tot mai putini, si ei...) avand curiozitatea spiritului si iubirea pentru profesie mereu treze, precum Alexandru Tocilescu, Alexander Hausvater, respectiv Andrei Serban.
Cu ultimul titlu am facut trecerea spre dramaturgia romaneasca, si ea prezenta in repertorii conform aceluiasi model polarizat: intre Caragiale (vizitat, inca, relativ constant, gratie si cererilor venite dinspre public si alimentate de programa scolara) si Maria Manolescu (With a little help from my friends - Teatrul National din Iasi) mai nimic nu a parut sa miste in peisajul dramaturgic autohton, directorii de scena nearatandu-se deloc tentati sa procedeze la re-lectura critica a unor piese din (sa zicem) perioada interbelica ori de la inceputurile teatrului romanesc. Ca sa nu mai vorbim despre textele deceniilor de dictatura - apartinand unor scriitori precum, de exemplu, Teodor Mazilu, Ion Baiesu sau Dumitru Solomon -, calificate de unele creiere netede, prin diverse foite obscure, drept (ei, da!) literatura de opresiune ideologica; ma indoiesc ca producatorul genialei caracterizari a rasfoit, macar, Prostii sub clar de luna, Dresoarea de fantome sau Diogene cainele. Din pacate, nu le mai rasfoiesc nici regizorii. Altminteri, in stagiunea trecuta, pe o scala mergand de la Adrian Lustig (Clinica, la Teatrul de Comedie) la Mihaela Michailov, autoarea "Piesei anului 2006" in concursul patronat de UNITER (Complexul Romania, la TNB), cei mai multi dintre dramaturgii activi (si... prezentabili) de astazi au fost jucati. Cat de bine sau cat de rau este, desigur, cu totul alta discutie.
O discutie al carei protagonist nu poate fi, bineinteles, decat regizorul. Acesta a continuat, in stagiunea trecuta - si va continua, probabil, destule stagiuni de-acum incolo - sa pozeze in chip de figura tutelara a scenei romanesti, de guru, despot, autor total, alfa si omega. Ceea ce a fost, acum cincizeci de ani, un gest de splendida temeritate artistica - impunerea teatrului ca arta autonoma in raport cu literatura, sub egida autorului montarii - a devenit astazi incremenit in slogan golit de sens si caricaturizat de specimene marginale intelectual, o reteta depasita; mai mult, un obstacol in calea evolutiei firesti a teatrului, asa cum arata el in lumea civilizata.
Unde increderea si dreptul de a trata piesa, actorii, intregul teatru ca pe un bun personal, supus exclusiv toanelor si nazurilor "stapanului", li se acorda numai catorva regizori: regizorilor-artisti. Despre ei si despre ceilalti, saptamana viitoare.
