In noua sa culegere de cronici Diacritice (Curtea Veche, 2007), Al. Cistelecan se erijeaza in ambele stari de agregare ale judecatii. Pe un interval scurt - pret de o "Simpla precizare" - pare ca vocea vine de undeva de sus. E vocea criticii-instanta. Perspectiva e epopeica, panorameaza o perioada dificila de surpari si realcatuiri in istoria literara recenta, aceea de la caderea comunismului incoace (era de dupa Manolescu). Si ce vede Cistelecan-instanta de acolo, din tarii? Desi amenintata cu disparitia, critica literara traieste! Asta insa dupa o indelungata perioada de coma postmanolesciana. "La salvarea ei s-a pornit o intreaga generatie de noi critici." Dar "nu despre aceasta ultima serie critica - ale carei carti abia ies - va fi vorba in paginile ce urmeaza".
Atunci despre ce, despre cine?! Despre nonsalvatori, despre antisalvatori? Daca intre demisia lui Manolescu, transsubstantierea sa in deus otiosus si "ultima serie critica" se intind sapte ani de seceta, volumul se rezuma si refera, precum reiese clar, strict la perioada "amenintarii cu disparitia", chiar la acea "lipsa". Facandu-se abstractie de faptul ca volumul inglobeaza si comentarii la cartile "demisionarului Manolescu", ale transcendentei pline cum ar veni, reiese ca e o carte prin excelenta a golului deplorat, a disforiei dintre doua euforii, in masura in care prinde exact perioada de "trauma si jelanie".
Se poate spune ca Cistelecan scrie despre ceva ce nu exista. Volumul nu este, asadar, nimic altceva decat un superb construct de fictiune critica. Marturiseste autorul: "paginile ce urmeaza pledeaza pentru vitalitatea speciei critice si pentru actualitatea ei". Daca pledoaria pentru vitalitate e exemplificata prin antiprezente, iar "sondajul punctual" se aplica la antimaterie, se pot face urmatoarele deductii: ori criticii despre care scrie sunt inventati cu totul, ori pur si simplu Cistelecan a incurcat prefetele. A folosit aici prefata de la alta carte, cea viitoare, despre "ultima serie critica" ce ii indreptateste pe deplin entuziasmul vizionar.
Cu criticul-individualitate Cistelecan este cu totul alta poveste. Siberia culturala dintre Manolescu si viitorii se vede monstruos, iar criticul pe cont propriu incepe sa simta enorm. Lista lui Cistelecan, dupa fervoarea si verva pe care le pune la bataie, dospeste intr-o veritabila proza critica, animata de personaje plauzibile, o adevarata lista de patrimoniu inchipuita, un fel de acerba rezistenta prin cultura intre cele doua - se intelege - stafete. Privind inapoi cuvantul inainte, dupa asa desfasurare de instrumente si metode critice aplicate timpului tranzitiei, al destramarii si reintremarii, dupa asa volute de expresivitate si devotiune (tumefiata in cazul tripticului Aurel Pantea, Alexandru Vlad, Virgil Podoaba), te intrebi cu temei daca viziunea asumata in "Simpla precizare", in ipostaza de critica-instanta, este cu adevarat istorica sau nu cumva dezvaluie, in sens pur cultural, o revarsare de preaplin individualmente sentimental.
Oricum, fata umana a criticului e mult mai atasanta si captivanta decat a celui-instanta. Adevarul sau, chiar de adesea infofolit excesiv in ghirlande de simpatie si empatie acidulata, pogoara ca un diagnostic pana la urma corect. Armat axiologic au ba, asa cum au observat deja Daniel Cristea-Enache sau Andrei Terian (ca sa platim tributul obligatoriu referentialitatii critice), scrisul lui Al. Cistelecan este un spectacol in sine, un foc bengal al inteligentei si subtilitatii organizate conceptual. Microcosmic vorbind, el reuseste o galerie savuroasa de portrete critice, in care paradoxul bombastic si oximoronul suav sunt ingredientele de savoare. Vocea criticii-instanta, in schimb, inca se resimte de modelul paternalist, are nevoie de doica, de dadaca, de un Manolescu-supernanny. Oricum, parcursul este delectabil.
