Vorbeam intr-un episod anterior despre reprezentarile mainii pe creier, despre "homunculul lui Penfield", despre distonie si, in special, despre faimoasa maladie numita "crampa scriitorului". Va invit astazi sa vedem ce este mangaierea, mangaierea ca scriere.
Sa nu-si inchipuie cineva ca o persoana afectata de "crampa scriitorului", deci o persoana incapabila sa mai astearna un cuvant pe hartie, ar putea in schimb sa mangaie. Nu, pentru ca mangaierea este, la urma urmei, tot o "scriere" si asculta de aproximativ aceleasi reflexe psihosomatice, cu toate ca utilizeaza un alfabet invizibil. Si aici se deschide ochilor mintii noastre un capitol fascinant, un continent de idei inca prea putin explorat si care va rezerva cu siguranta viitorului umanitatii mari surprize: cel al comunicarii nonverbale. Mangaierea face parte, pe drept cuvant, din acest continent. Privita mai indeaproape, vom constata ca ea constituie la propriu un dialog. Ca intr-o convorbire mutuala, impresia tactila transmite de la un partener la celalalt, afectiv si efectiv, un mesaj, unul de alta natura decat cel lingvistic si notional, dar nu mai putin percutant. Sa numim aceasta disponibilitate a impresiei tactile "premisa haptica".
HAPTIC, un derivat probabil din grecescul haptein (a apuca, a prinde, dar si a pricepe), e un termen introdus de Revesz in literatura de specialitate si desemneaza calitatea tactului activ sau a palpatiei, indicand ceea ce tine de modalitatea tactilo-kinestezica.
HAPTOMETRU - aparat utilizat in psihologia experimentala pentru a masura sensibilitatea diferentiala a unui individ la o presiune tactila determinata. Pragul sensibilitatii e reprezentat de valoarea greutatii minime care, aplicata pe o suprafata data, determina aparitia senzatiei tactile. E bine de stiut ca pragul variaza in functie de zone: unul este el cand interogam fata si varful degetelor, zone foarte sensibile ale corpului uman, si altul cand intra in joc partea dorsala a degetelor si a mainii, de exemplu. Evident, pragul e variabil de la individ la individ.
TACT - modalitate senzoriala cutanata prin care ni se semnalizeaza contactul cu alte corpuri, dar si cu propriul corp. Tactul, spun dictionarele, poate fi: pasiv, in conditiile imobilitatii mainii si a obiectului atingerii, sau activ, in conditiile miscarii. In acest din urma caz, tactul implica nu numai receptia cutanata, ci si pe cea kinestezica si se realizeaza ca un proces de palpatie cu posibilitati de discriminare a formelor. De aceea, palpatia este socotita a fi analoga vazului (si poate ca nu intamplator, iata, cei mai buni si mai performanti masoterapeuti sunt orbii).
Deosebita de vaz si specifica palpatiei este in schimb detectarea insusirilor "de factura" ale corpurilor, cum sunt: duritatea, porozitatea, rugozitatea s.a. Dar este mai putin important ca prin rugozitate intelegem "mici neregularitati, sensibile la pipait, aparute pe suprafata unui obiect" sau ca exista un aparat care masoara rugozitatea si care se numeste, pur si simplu, rugozimetru. Important ramane sa pricepem ce este si, eventual, cum fuctioneaza aceasta mica imprimerie la purtator care e mangaierea, o instalatie in multe privinte inefabila, prin care gandurile si sentimentele noastre coboara din creier in inima si din inima in palmele noastre, pentru a se preschimba intr-un manuscris, la randul lui intiparit pe trupul celuilalt, al semenului, al aproapelui nostru.
E de imaginat ca, pe coala alba a celuilalt, fonturile mangaierii noastre se imprima, chiar daca nu sunt in adevaratul inteles al cuvantului vazute, iar procesul e oarecum similar felului in care sunt configurate imprimantele Braille. E imediat sesizabila in context stransa analogie dintre relieful, prognatismul semnului din alfabetul Braille si impresia pe care perceptia tactila o degaja in procesul propriu-zis al mangaierii. Nevazatorul simte sub pernita degetului sau un delusor circular cu un minuscul crater in mijloc si realizeaza spontan ca e vorba de semnul O. La rigoare, ii pipaie inca o data conformatia pentru a se asigura ca nu e un 0 (zero), care e ceva mai costeliv si mai suplu, din fericire.
Intocmai se intampla, probabil, in cazul mangaierii, cu precizarea ca agentul mangaierii cauta, tatoneaza cu palmele sale un alt relief, a carui semnificatie nu se gaseste totdeauna in "carnatia" sem(e)nului pe care-l atinge, si nici cu totul in sine insusi, in propriul suflet si in propria constiinta, ci in natura relatiei dintre el si celalalt. Asa cum in dreptul unei virgule ridicam putin vocea, mangaierea moduleaza si ea, dupa cum priza cu celalalt i-o dicteaza. In consecinta, mangaierea scrie si ea cu corpuri drepte, cu bolduri sau cu italice, dupa caz, doar ca, aici, culegerea textului nu este apanajul inconturnabil al celui care mangaie, deci a celui care actioneaza tastatura, ci a celui mangaiat, a celui de sub tastatura.
Ar fi interesant de vazut, in aceeasi ordine de idei, cum poate natura relatiei dintre parteneri influenta calitatea intrinseca a textului mangaierii. Dar despre asta, desigur, cu un alt prilej.
