Dupa ce, ani de zile, s-a plans ca este persecutat de cititori, critici si ziare, care il hartuiau cu solicitari de autografe, interviuri sau confesiuni, in fine atipicul scriitor britanic John Fowles se poate odihni. Cel putin teoretic, fiindca, daca
si-ar citi necroloagele din presa, s-ar enerva ingrozitor...
Metafora "colectionarului", a entomologului paranoic care schimba fluturii pe femei pentru a-si satisface o obsesie mai mult estetica decat sexuala, este, pentru mine, cea mai persuasiva din intreaga opera a lui Fowles. Metonimia ei, care asociaza artistul unui maniac iluminat, tulbura si, in egala masura, ingrozeste. Este talentul dependent de crima? Probabil, cel mai bun raspuns l-ar fi putut da Dostoievski, insa Fowles are propria versiune, diferita de cea a creatorului lui Raskolnikov, care datora enorm biograficului sau tenebros. Autorul Magului sau al lui Daniel Martin sau - renuntand la intriga arborescenta in favoarea subtilitatilor eseistice - al Mantissei inlocuieste abisalul zguduitor cu calculul baroc si, dincolo de fabuloasa aluzie livresca (Iubita locotenentului francez!), face din The Collector una dintre cele mai incomode proiectii contemporane (postmoderne?) asupra geniului. Geniul nu mai e Faust trecut prin visceral, abominabil sau thanatic pentru a dobori constrangerea timpului, ci farsorul stralucit care, prin ludic, parodic si, adesea, prin extrapolarea cinismului, intinde capcane Artei. Astfel, Arta devine, in primul rand, o ars combinatoria cu matricea mereu pervertita.
Cum Fowles, respectand regulile acestei "perversiuni", nu a spus niciodata nimic explicit, preferand sa contrarieze orizontul de asteptare al timpului sau cu fiecare nou roman, deopotriva criticii si cititorii s-au intrecut in ipoteze, fanteziste sau nu, cautand chei, coduri, cifruri in diferite elemente biografice ale scriitorului. De aici, de pilda, speculatiile despre copilaria in insula Spetsai si The Magus, intetite de aparitia filmului cu Anthony Quinn si Michael Caine, adaptarea cinematografica - desi avand la baza un scenariu al autorului - sfarsind prin a-l nemultumi profund ("un dezastru") pe John Fowles. Acesta nu s-a simtit dator cumva sa lamureasca "misterul", iar curiozitatea publicului mai mult sau mai putin specializat a inceput sa-l agaseze.
Necroloagele recent aparute in presa continua aceasta linie a "persecutiei", dupa cum se plangea Fowles insusi in ultimii ani ai vietii. In interviul din 2003 acordat pentru The Guardian, el se plangea ca interesul cititorilor il enerveaza din ce in ce mai mult. Reclu-ziunea in care s-a complacut, in special din 1988 incoace (an in care a suferit un atac cerebral sever), i se parea singurul mod de a se apara de curiozitatea furibunda a tuturor. Dupa moarte insa, acest interes nu numai ca nu a contenit, dar s-a amplificat pe fond emotional. De aici, diagnostice date in pripa: eroul din Colectionarul e un "psihopat care confunda notiunea de iubire" (The New York Times), "temele lui erau surclasate de abilitatea narativa" (London Times), Magul e "un roman cu aura de mit" (The Telegraph), iar autorul sau era "mult mai apreciat in Statele Unite decat in Anglia" (Los Angeles Times) etc.
Vorba lui Fowles, "lumea are nevoie mai mare de mistere, nu de explicatiile lor".
