Muzica tăcerii (II)/ de Andrea Bocelii

Noaptea, ieşea pe mica terasă a cabinei, îşi sprijinea coatele pe marginea parapetului şi stătea acolo ceasuri în şir, absorbit în gândurile lui, umplându-şi plămânii cu aerul curat care îl îmbăta şi aproape îl ameţea. Când debarca, înainte de orice altceva dădea fuga să găsească un telefon ca să afle veşti de la părinţii lui şi de la Michele, care îi promisese că va face totul pentru a-l duce în turneu cu Zucchero. Era singurul lucru pe care îl spera, pe care şi-l dorea cel mai mult. Însă, când a telefonat de la Napoli, în speranţa că va primi vreo veste bună, vocea de acum cunoscută a uneia dintre secretarele lui Michele l-a informat că, pentru moment, totul se suspendase. Zucchero hotărâse să prezinte un video al duetului său cu maestrul Pavarotti în loc să interpreteze piesa live. Domnişoara îl poftea să nu mai dea telefon; dacă aveau noutăţi, ea urma să se îngrijească să i le comunice.

Amos a simţit cum se prăbuşeşte pământul sub el şi s-a închis într-o tăcere mohorâtă ce a întristat-o şi pe Elena, care nu a izbutit să-l consoleze în niciun fel. Nu au fost de folos nici cuvintele de mângâiere şi nici optimismul tatălui şi al socrului veniţi la Genova pentru a-i conduce pe soţi în frumoasa lor casă de la ţară. Nu a fost nimic de făcut; chiar şi în mediul său, în mijlocul prietenilor săi, Amos continua să fie gânditor şi posac.

Elena pleca dimineaţa devreme, pentru a merge la lucru, şi se întorcea la ora cinei. El rămânea singur, sărea peste prânz, făcea exerciţii de pian şi canto, primea vizita lui Ettore, care mergea la el în fiecare zi şi citeau împreună ceva. Ettore i se părea lui Amos absolut liniştit şi se mira. „E posibil să nu aibă nimic de comentat în privinţa situaţiei în care mă aflu?”, îşi spunea în sinea lui şi nu reuşea să-şi afle pacea.

În această stare sufletească a petrecut aproape un an întreg, continuând să facă lucrurile dintotdeauna. Însă, pe măsură ce zilele treceau, consternarea a cedat locul resemnării, resemnarea, păcii, iar aceasta din urmă i-a redat în cele din urmă energiile, cheful de lucru, încrederea în sine însuşi şi în cei din jur. A sosit iarna. Amos era foarte preocupat de gândul că va fi nevoit să apeleze la tatăl său pentru a face faţă necesităţilor propriei familii. Prin urmare, imediat după ce pleca Elena la serviciu, el închidea sistemul de încălzire şi punea pe el încă un pulover de lână. Făcea economie la orice, impunându-şi-o ca pe o disciplină, iar această nouă rigoare a vieţii i-a conferit o forţă, o capacitate de sacrificiu pe care nu le mai experimentase înainte.

Elena îşi dorea un copil şi îi vorbea despre asta din ce în ce mai des. La drept vorbind, Amos nu avusese niciodată o simpatie deosebită pentru copii; totuşi, ideea unui fiu îi gâdila şi lui fantezia; dar cum putea aduce pe lume o făptură fără să fi îndeplinit mai întâi condiţiile necesare pentru a-i asigura o viaţă liberă şi cu multe înlesniri? Aşadar, amâna mereu, încercând s-o facă pe Elena să se răzgândească în privinţa hotărârii ei, care devenea, zi de zi, o idee tot mai fixă, aşa cum se întâmplase şi cu nunta, la vremea ei.

Petrecea singur zile întregi şi, în acea perioadă, a reuşit să-şi impună şi tăcerea ca disciplină indispensabilă pentru un cântăreţ. Toate celebrităţile din lumea operei, în secolul nostru, o practicaseră, iar el nu dorea să fie o excepţie.

Primele încercări au fost extrem de dure, mai ales atunci când îşi impunea să tacă în mijlocul oamenilor; când era singur, tăcerea avea un glas care nu numai că nu-l obosea nicio clipă, dar îl şi liniştea şi îi crea o stare de bine.

În schimb, faptul că nu-şi putea spune părerea, că trebuia să asculte discursurile altora fără să poată răspunde, fără să se poată exprima, constituia pentru el o adevărată pedeapsă. Însă, cele dintâi critici aspre primite, primele deziluzii, teama tot mai concretă de a-şi vedea spulberate pentru totdeauna propriile ţeluri îl făceau mai puternic şi mai hotărât ca niciodată.

Cu toate acestea, nimeni nu înţelegea necesitatea acelei extravaganţe, aşa încât, în loc de ajutor din partea celorlalţi, nu avea parte decât de îndemnuri ilare s-o lase baltă. Din acest motiv, îşi petrecea cu drag cea mai mare parte a timpului într-o singurătate deplină, între pereţii casei sale, unde vocea tăcerii îi mângâia spiritul şi îi vorbea pe un ton liniştitor: „Încearcă să dai ce e mai bun în tine, să fii onest când te judeci pe tine şi pe ceilalţi, ascultă-ţi conştiinţa şi mergi înainte fără abatere, pentru că buna voinţă şi spiritul de sacrificiu îşi aduc întotdeauna roadele!”.

Amos se plimba înainte şi înapoi prin camera lui şi zâmbea la gândul simplităţii aproape infantile a acelor idei: „Sunt lucrurile pe care ni le spunea buna noastră învăţătoare, pe care mi le recomanda bunica pe când eram copil, pe care mi le repeta domnişoara care făcea catehism… ”. Însă, glasul îl alina mai departe şi îl povăţuia: „În aceste lucruri care ţie ţi se par nişte banalităţi e mai mult adevăr decât poţi găsi în discursurile obscure şi bombastice ale politicienilor, în cele dezlânate şi abstracte ale birocraţilor, în cele înfumurate şi frivole ale oamenilor de ştiinţă sau, mai rău, în sentinţele cinice şi sinistre ale oamenilor legii…”.

Într-o scrisoare adresată maestrului său de canto, Amos scria: „Nu ştiu cum să vă mulţumesc fiindcă mi-aţi recomandat călduros disciplina tăcerii; cu siguranţă, este folositoare pentru voce, dar şi mai folositoare pentru spirit, care învaţă să se cunoască mai bine atunci când e singur şi înţelege mai bine decât alţii cât de zgomotos se varsă unul într-altul puhoaiele cuvintelor. Câte lucruri inutile, câte absurdităţi şi câte lucruri importante, în schimb, se pierd din cauza unei indiferenţe nejustificabile faţă de raţiunile interlocutorului, deşi această indiferenţă este pricinuită de frica de a nu fi spus destul sau de a nu fi fost destul de convingători! Câte lucruri am învăţat, maestre, şi câte surprize îmi va rezerva pe viitor muzica tăcerii!”.

Din studiul cantoului şi din dezvoltarea propriei voci Amos trăgea satisfacţii enorme, care contrabalansau cumva toate neliniştile stârnite de ceea ce nu reuşea să realizeze. Când cineva îl poftea să iasă din izolare, să se destindă puţin, răspundea zâmbind că este foarte mulţumit cu propria-i existenţă, că nu are nevoie de nimic şi gândea: „Valoarea unui artist este invers proporţională cu suma nevoilor sale, a exigenţelor şi a capriciilor sale, pentru că artistul autentic se hrăneşte esenţialmente din propria artă care este de ajuns să-l facă să se simtă fericit şi complet satisfăcut”.

De altfel, la ce i-ar fi folosit să se îmbogăţească? Amos considera că, în goana neînfrânată după bogăţie, un om începe într-adevăr prin a deţine strictul necesar, apoi utilul şi, în sfârşit, superfluul; dar nu se mulţumeşte şi, astfel, banii devin mai întâi periculoşi şi apoi chiar dăunători, dacă nu pentru sine – căci, de obicei, omul acela nu are nici măcar timp să-i cheltuiască –, atunci cu siguranţă pentru membrii familiei lui, îndeosebi pentru cei mai tineri.

A dat Dumnezeu de-a trecut şi iarna aceea, care pentru el a fost una dintre cele mai lungi şi mai friguroase. Între timp, cum îşi promisese sieşi încă o dată, terminase studiul faimoasei Sonate în re minor de Bach, transcrisă de Busoni pentru pian. Era un rezultat surprinzător, cu toate că interpretarea nu era nici pe departe perfectă. La începutul primăverii a hotărât să-şi îngăduie o paranteză romantică, studiind în sfârşit Nocturna nr. 3 de Liszt, mai cunoscută publicului larg cu titlul Vis de iubire. I s-a dedicat în întregime, cu bucurie şi pasiune. În scurtă vreme a învăţat piesa pe dinafară, apoi s-a concentrat asupra perfecţionării pasajelor mai complicate.

Într-o zi, era absorbit complet de studierea unei cadenţe când a auzit telefonul sunând. Chiar nu avea nevoie de întreruperea aceea. S-a ridicat fără chef, dar a alergat să răspundă, cum era obişnuit să facă, şi nu şi-a crezut urechilor când a recunoscut vocea lui Michele.

– Am să-ţi dau o veste bună, i-a spus acesta rapid. Cred că, de data asta, am reuşit. Pregăteşte-te să pleci spre sfârşitul lui mai într-un turneu doar în Italia, pe cele mai importante stadioane de fotbal.

Amos a rămas fără cuvinte: să creadă, să nu creadă? Mai bine să nu creadă! Însă, imediat le-a dat telefon soţiei, apoi părinţilor, ascunzându-şi cu greu un entuziasm nestăpânit.

Totuşi, prin minte i-a fulgerat deodată un gând, ca o săgeată otrăvită: chiar în acea perioadă urma să se desfăşoare un curs foarte important de canto, condus de o celebră soprană italiană care îl încurajase şi îl invitase călduros să ia parte la lecţiile ei. Ce era deci de făcut? La ce să renunţe? Ce soartă sadică se înverşuna împotriva lui? Erau cele dintâi ocazii, primele cu adevărat importante pentru cariera lui, şi încă de la bun început era obligat să renunţe la una dintre ele.

Disperat, Amos s-a gândit la Ettore, ca să-i ceară un sfat, dar apoi, cunoscându-l bine, şi-a închipuit imediat răspunsul lui. „În asemenea cazuri”, i-ar fi zis, „cel mai bun sfat pe care ţi-l poate da cineva e să nu accepţi sfaturi de la nimeni.” Atunci, şi-a chemat tatăl şi i-a expus chestiunea cu calm. Domnul Bardi a oftat şi a părut cuprins şi el de descurajare. Apoi, a zis:

– Amos, cred că tu trebuie să hotărăşti singur, pentru că nimeni nu-şi va lua responsabilitatea de a-ţi da un sfat. În clipele hotărâtoare, fiecare este singur.

După ce i-a spus aceste lucruri, i-a trecut o mână prin păr, gest care i-a umplut inima de duioşie.

Nu se mai gândea acum la sine, ci la tatăl lui, care ar fi dat orice ca să-l vadă fericit şi realizat. „Sărmanul tata!”, s-a gândit. A simţit imediat nevoia să-l consoleze:

– Oricum, ascultă, mai bine să ai două oportunităţi decât niciuna!

Apoi, continuând să mediteze, Amos şi-a zis pentru sine: „Şi dacă nu voi învinge această bătălie, îl voi obliga pe tatăl meu să muncească până când îl vor ţine puterile. Nu! Asta nu-i corect! Dacă şi de data asta va merge prost, îmi voi căuta un loc de muncă, orice, voi fi centralist, masor, voi încerca să susţin un concurs la bancă, dar situaţia asta trebuie să se termine cu orice preţ!”.

Femeile, trebuie recunoscut, reuşesc deseori să fie mai practice şi mai expeditive decât oamenii. Aşa se face că doamna Bardi şi Elena au fost fără şovăire de acord sfătuindu-l pe Amos să opteze pentru propunerea lui Michele, care urma să dea roade concrete şi imediate, care nici nu se puteau compara cu cealaltă, care costa bani şi oferea doar promisiuni. Mâhnit şi ruşinat, Amos s-a hotărât deci s-o sune pe faimoasa şi buna cântăreaţă pentru a-i comunica imediat decizia de a porni în aventura turneului, fără să-i ascundă niciunul dintre motivele care îl împinseseră în acea direcţie. Doamna, cam iritată, i-a înşirat pe un ton de reproş avantajele pe care, după părerea ei, avea să le piardă pentru totdeauna; la sfârşit însă, a părut resemnată şi, cu o anumită răceală, l-a salutat.

Zilele treceau, iar lui Amos, care trăia cu groaza că cineva se va răzgândi, i se păreau eterne. Doar un mic concert în teatrul din satul său îl mai despărţea de data plecării şi, încă o dată, pentru o clipă s-a temut de ce era mai rău; la ora stabilită pentru repetiţii, Amos a căzut pe neaşteptate de pe scenă, însă din fericire s-a ales doar cu nişte vânătăi. A doua zi, pe cât de fericit, pe atât de neîncrezător, a plecat, însoţit de Elena, spre Bassano del Grappa, unde, pentru prima oară, avea să cânte în duet cu Zucchero în ceea ce se considera a fi piesa de rezistenţă a concertului.

Lui Amos îi revenea chiar partea cunoscută marelui public graţie interpretării magistrale a celui mai ilustru dintre tenorii lumii. Cum aveau să reacţioneze la acea ingrată comparaţie cei aproape cincisprezece mii de spectatori care plătiseră un bilet?

Asta se întreba înspăimântat şi sărmanul Amos înainte de a-şi face apariţia pe rampă, aşezat la pian, pe o platformă acţionată automat. Însă oamenilor le plac aproape întotdeauna noutăţile; de aceea, primele note ezitante ale necunoscutului tenor au fost primite cu o adevărată ovaţie. La sfârşitul piesei, publicul părea efectiv ieşit din minţi. Cincisprezece mii de voci asurzitoare ţipau, acoperind până şi volumul exagerat al enormelor amplificatoare, iar în ziua următoare, pe pagina dedicată spectacolelor într-un cotidian cunoscut apărea un titlu menit să rămână întipărit în amintirea întregii familii Bardi: Amos Bardi nu îl dezamăgeşte pe maestrul Pavarotti.

Emoţionat şi mişcat aproape până la lacrimi, Amos câştigase în cele din urmă prima lui bătălie adevărată.

Din volumul în curs de apariţie la Editura Curtea veche. Traducere de Cornelia Dumitru