Avem obiceiul de a gandi etnocentric: Romania, noi, romanii, si... restul lumii. In realitate, orgoliile distinctive nu mai functioneaza. Suntem un stat al Europei Central-Orientale, iar evolutiile interne sunt, ca un facut, obiectiv sincronizate cu tot ce se petrece in sanul acestui "pachet" postcomunist.
Un pachet din care mai fac parte tarile baltice, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Croatia, Bosnia-Hertegovina, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Macedonia si Albania, fara sa excludem posibilitatea ca un viitor stat kosovar sa se alature plutonului... In toate aceste tari, patologia decomunizarii (sau efortul legitim de a taia legatura toxica dintre dictatura bolsevica si salvarea economica prin solutii liberale) a produs, cu minime diferente, aceleasi procese. Procese politice, in tarile care au ales, precum Polonia sau Cehia, formule transante de lustratie. Procese de intentie, generatoare de confuzie morala, in rest. Peste tot, ruptura de comunism a generat sperante exagerate, mituri de ratrapaj si convergenta, dar si progrese efective. Peste tot, alternanta democratica nu s-a produs atat intre stanga si dreapta, cat intre mostenirea trecutului si intrezarirea, adesea bovarica, a unui viitor mai bun. Nationalismul pozitiei romanesti e asadar un sindrom comportamental foarte... regional. Societatile noastre au uitat sa functioneze impreuna cand au interesul de a o face pentru ca au fost obligate de URSS sa functioneze impreuna si cand acest interes nu exista. In anii '30, Titulescu se angaja sa cumpere pentru ambasada noastra din Praga un palat demn de ambitiile Micii Antante. Din pacate, coagularile de acest soi au sosit prea tarziu pentru a-si mai proba eficienta. Dupa primul Razboi Mondial, rasaritul Europei s-a remodelat pe criterii nationale, intarite cu injectii de idealism wilsonian. Dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, ele au fost recompactate in conglomeratul sovietic si puse la jugul urii ideologice fata de Occidentul "imperialist". Ca niste copii rai, dusi cu forta la scoala, elevii Europei de Est au invatat atunci lectia falsei solidaritati, gustand amaraciunea unei aliante politico-militare nedorite. N-am evoluat prea mult nici dupa '90, cand fiecare fosta piesa din mozaicul Pactului de la Varsovia s-a recuplat individual cu fosta "lume libera", de parca orice actiune concertata regional i-ar fi deservit strategia de reconstructie. Nici macar efectul Wojtyla nu a reusit sa federeze membrele acestei "noi Europe" infantile, excesiva si complexata. Doar Grupul de la Visegrad a oferit un contraexemplu tactic, pe ruinele fumegande ale fostului spatiu habsburgic...
Si totusi, istoriile noastre particulare consuna. Nu noi am inventat, bunaoara, panaceul cotei unice. Marea gaselnita neoliberala functioneaza, fara licenta, si in tarile baltice, Bulgaria, Slovacia, Republica Ceha sau Bulgaria. In registru negativ, alinierea e si mai spectaculoasa, fie ca vorbim despre persistenta unei coruptii endemice, despre traficurile de tot soiul ori despre derapajele democratice provocate de populism, somaj si demagogie media. Daca am recunoaste destinul comun al Europei Central-Orientale, am atarna mai greu in balanta Uniunii Europene. Dar cine mai gandeste asa?
