Mi se face dor tot mai des de una dintre cele mai fascinante profesoare pe care le-am avut in facultate, o mare doamna, poate ultima care supravietuise dintr-un Bucuresti interbelic si care m-a onorat cu prietenia sa ani buni dupa ce parasisem amfiteatrele. Personajul ma fascina.
Fascinanti ii erau ochii de un albastru atat de deschis, incat ii confereau un aer de seninatate si de disperare in acelasi timp, fascinanta era siguranta de sine dublata de o permanenta deruta, uluitoare ii erau toate povestile, carora li se potrivea ca o manusa zicala ca stii de unde incep, dar nu stii niciodata unde se termina. Cursul sau de lexicologie, pe care l-am frecventat cu religiozitate, era un prilej de interminabile digresiuni, paranteze si reveniri, dar mai ales un permanent dialog cu noi, tinerii din banci, care constatam cu surprindere ca se poate discuta despre orice pornind de la lexeme si alte bazaconii, ca structuralismul este si altceva decat o idee plicticoasa nascuta intr-o seara cu ploaie si tunete de batranul Saussure, ca, in sfarsit, doua ore de curs trec mai repede decat o pauza de taclale pe hol.
La ea acasa, unde ne invita fara fasoane sa continuam discutiile de la cursuri si seminarii, Irina Eliade (caci despre ea este vorba) isi pastra stilul direct si neprotocolar, isi deserta sacul plin de povesti si de anecdote cu personaje celebre, dar continua sa pluteasca intr-o aura de mister. Iti dadea tot timpul senzatia ca in fiecare istorie, oricat de tulburatoare, ceea ce este mai important ramane nespus. Am prelungit dialogul zeci de ani, ea nu-si pierdea deloc prospetimea spirituala, eu ma maturizam in pas cu vremea, astfel incat aveam tot mai acut senzatia ca am devenit congeneri.
Urmaream nesatios istorisirile despre Constantin Noica, Mihail Sebastian, Emil Cioran si mai ales despre Mircea Eliade, cu care era verisoara prin alianta; amintirile despre tineretea comuna petrecuta cu tinerii Mihai Radulescu, Horia Lovinescu, Alexandru Paleologu si atatia altii; judecatile adesea acide despre unii colegi de catedra, care imi fusesera profesori si in legatura cu care parerile ne coincideau. Uneori ma prindea miezul noptii in casa de pe strada Luterana, iar amfitrioana parca alegea istorisirile cele mai sumbre, misterioase si pline de umbre pentru incheierea seratei. Mobilele vechi incepeau sa trosneasca discret, perdelele se involburau cu oftaturi ce-ti dadeau frisoane, iar afara bezna era aproape solida.
Alteori, cate o intrebare inocenta primea o replica aiuritoare: amestecul de nonsalanta, ironie si absurd te lasa fara grai. La marele cutremur din 1977, unul dintre blocurile care s-au prabusit in Bucuresti se afla pe strada Poenaru Bordea. Contand pe cunostitele sale de veche si avizata bucuresteanca, m-am interesat cine fusese omul care daduse numele strazii. "Dane, nu stiu cine era. Tot ce stiu e ca unul dintre baietii lui m-a cerut de nevasta!"
