Citind Jurnalul Ioanei Em. Petrescu in teribila-i retorica erotic-egocentrata*, cu acea nuditate orbitoare a descantecului de ursit, riscam sa supralicitam hartuitoarele atitudini romantice ale feminitatii debordante, in dauna substantei autoreflexive.
Luxuriante, convulsive, coplesitoare, frigurile si nalucirile iubirii - cu toata gama lor halucinatorie, de la narcoza iluziilor pana la sevrajul parasirii, trecand prin gelozie, resemnare, isterie, apatie, suspiciune, framantari masochiste etc. - lasa loc spre final unei lecturi compensatorii. Una care face alchimia biologicului in creuzetul fiintei ganditoare.
Astfel incat multimea pasajelor gen: "o prietena l-a vazut pe Liviu in mare tandrete cu o satena. M-a mintit, m-a mintit ingrozitor", sau: "e mojic cand vrea, scumpul meu amic", care fac din Liviu Petrescu "metafora osedanta" a vietii Ioanei Em. Petrescu, isi domolesc, incet dar hotarat, fibrilatia, in numele acelui batran gnothi se avton ce da farmecul sinceritatii si face atasanta lectura.
Numai ca - surpriza? - masochismul caracterizeaza si autoscopiile eului pur cultural, chiar si in absenta carnalitatii aprinse. "Ca sa traiesti, iti trebuie forta, hotarare, putere, iar eu sunt slaba, fiinta pe deplin incredintata hazardului". "Port in mine blestemul unor defecte enorme, ereditar-umane". "Sunt prea inteligenta si prea mandra pentru a interveni". "Am uneori impresia ca am experimentat in viata totul. Ma vad batrana si blazata. Un om pe care nu-l va mai surprinde niciodata nimic". "Sunt atat de singura. In calea oricarei integrari sta eul meu, prea complicat, prea plin si prea gol, prea slab si prea puternic, prea temator in fata a tot ce-nseamna viata". "Sunt de un egosim feroce". "Stiu ca n-am talent. Stiu ca din mine artist n-o sa iasa in veci". "Am intr-adevar surprinzator de putina vitalitate. Din cauza asta viata imi pare inconsistenta. Nu prind realitatea vietii. Nu am sentimentul trairii. Plutesc undeva intr-o zona incerta si nu gasesc o realitate sigura de care sa ma agat. Mi-i teama de fericirea mea". "Senzatia de existenta inutila. Nu sunt o binecuvantare a lui Dumnezeu. Sunt un obiect lipsit de rost, un obiect care incomodeaza".
Corolar: "Eu trebuie sa inteleg ca s-a sfarsit totul. Te pot pastra insa, viu si al meu, numai al meu, in tot sufletul meu plin de tine. Am acum certitudinea ca totul e ireparabil. Nu-i nimic. Te-am facut vis si te traiesc asa. Imi cultiv nebuneste suferinta, pentru ca e singurul mod in care ma mai pot agata de viata. Restul, tot, s-a ispravit odata cu tine". (Doamne, iti spui, ce povara sa fii iubit astfel!)
Sigur, etalarea ostentativa a slabiciunilor este determinata in subtext de-o vointa exorcizanta, pentru ca, orice s-ar zice, natura autoarei este una puternica, deloc raliabila complexului ofelic (de nu cumva trimite, dimpotriva, direct la lady Macbeth). Oricum, ce ramane sa constatam cu tristete este, pe de o parte, putinatatea referintelor culturale (Contrapunct-ul lui Huxley, un D'Annunzio, un Cehov, "o cura de lecturi compensatorii" la 17 apr. 1974 - Kawabata, Sabato, MA!rquez), iar de cealalta - fierea si sarcasmul cu care sunt tratate relatiile profesionale. A se vedea, in acest sens, reactia la cronica lui Laurentiu Ulici (240 s.u.), la Rosa del Conte ("reactia babei, vizibila in interviul dat lui Cesereanu", v. 252), la D.R. Popescu ("l-am detestat, instinctiv, intotdeauna, recunosc un mare prozator in Vanatoare regala. Dar n-am putut depasi senzatia de soparla lipicioasa, pe care Gusti, cu tot repertoriul lui teribil de-njuraturi nu mi l-a dat niciodata, cu Gusti ma simt in siguranta si plang zadarnic racirea relatiilor lui cu Liviu"), la Nichita Stanescu ("omul asta parca n-ar mai avea un inlauntru si un in afara pe care sa-l ofere lumii") sau nota din 14 dec. 1980: "Liviu il detesta evident pe Zaciu - si are de ce. E un exclus si l-au facut mereu sa simta asta...". Ca si uimirea, acid exprimata, in fata "Golaniei" din bucuresteana Piata a Universitatii, in ultima pagina a cartii, datata 17 iunie 1990: "...Marian Munteanu, ferocele anticomunist, e fostul secretar ASC. (...) Cum poate Ana Blandiana sa se amestece in Piata cu d'alde Zbora? Cum pot minti - vinovati de tradare - cei din Grupul pentru Dialog Social pe tema nationalitatilor si cum pot da ei declaratii ca cea de la Budapesta? (...) In problema nationala, adevarul il stim noi, iar ei mint cu un firesc total, declarandu-se pur si simplu europeni si afirmand ca ar trebui sa ne fie indiferent daca intram in Europa prin Budapesta. (...) Golania e un festival dionisiac reiterat in centrul unei capitale moderne, zguduita pana in pragul destramarii".
Cat despre episodul celor doi ani de SUA ("Din nou acasa. M-am trezit hipertensiva si nevrotica. De 6 ore plang inchisa in dormitor..."), paginile 276-278 ar merita analizate pe spatiul unei intregi cronici.
Carte de furii, febre si amagiri naravase, de frustrari, esecuri, sublimari, Jurnalul Ioanei Em. Petrescu dovedeste o data mai mult ca, atunci cand otrava propriei melancolii coincide cu furia alienanta a epocii, cu sadismul impasului conjugal si cu secatuirea profesionala, alt corolar nu poate fi decat acesta: "Mi-e frica sa mor. Mi-e sila sa traiesc. Ma tarai". Inca o data, nuditatea traitului surclaseaza sfidator butaforia fictiunii.
*) Ioana Em. Petrescu, Jurnal. 1959-1990, editie de Rozalia Borcila si Elena Neagoe, postfata de Carmen Musat, Editura Paralela 45, 2004, 353 pag.
