In toamna anului 1968, dupa ce sovieticii trecusera pe sub senilele tancurilor neastamparata Cehoslovacie, eu paseam in clasa intai, strain de indigestia ce cuprinsese brusc blocul socialist.
Tata-mare, fidel ascultator al postului de radio "Vocea Americii" si, in general, om cu dimensiunea istoriei, m-a oprit langa el, speriat de amploarea si eventualele consecinte ale evenimentelor pragheze. S-a intamplat astfel ca primul meu trimestru de elev sa-l traiesc in Islazul copilariei, acolo unde nu puteau ajunge proiectilele sau srapnelele vreunui razboi. In acel 15 septembrie de inceput, inundat de un soare molatic, aproape parguit, am parasit lumea jucariilor pentru a descifra taina cartii. Am pornit pe soseaua mare alaturi de mama-mare, femeie fara carte, dar de o bunatate neasemuita, intr-o adanca tacere. Mergeam cu grija, ca nu cumva sa-mi botesc pantofii noi si uniforma abia scoasa din cufar, atent la pietrele ascunse in musuroaiele de tarana. Mi s-a parut nesfarsit drumul pana la scoala din vale, cum ii ziceau islazenii, si singura legatura cu universul din jurul meu era mana aspra si calda a bunicii, a carei detasare neinteleasa ma nedumerea peste masura.
Am gasit o curte plina cu copii si parinti, o forfota pe care o intalnisem doar la balciul din Turnu, care tocmai isi sarbatorise temeiul, odata cu ispravirea verii. M-am lipit si mai mult de mama-mare si am asteptat, intre alti prichindei, ivirea invatatoarei. Ea trebuia sa fie zana facatoare de minuni din povestile ascultate la gradinita de peste drum. La un moment dat s-a asternut linistea si am avut senzatia ca aud toate inimile zvacnind, "jumatate fericite, jumatate ingrozite". "Vine!", a mai apucat sa strige o voce pitigaiata, si in fata noastra a aparut tovarasa invatatoare: senina si blanda, dar fara bagheta magica. Ne-a incolonat, doi cate doi, a rostit cateva cuvinte de bun-venit, pe care insa timpul sau incordarea clipei le-a sters, si ne-a strigat pe nume, pentru a ne cunoaste. Oricum, tin minte ca am intrat in clasa, iar mama-mare a ramas stinghera in prag. Cred ca avea in coltul ochilor lacrimi, rotunde si stralucitoare, atat cat sa-mi induioseze emotia. Si-a facut semnul crucii, rugandu-se pentru binele meu, ca-ntotdeauna, m-a privit intr-un fel anume, cum n-o mai vazusem niciodata, si a plecat, lasandu-ma singur.
M-au trezit mirosul intepator de petrosin si glasul invatatoarei, zarita cu greu printre florile si cartile inghesuite pe catedra ingusta. In spatele ei, pe un trepied daulat, era asezata tabla: neagra si curata, cu obrazul brazdat de ridurile varstei.
"- Oasele sunt ale mele, pielea e a dumitale. Sa nu va fie mila, puneti biciul pe el si faceti-l om.
-Nici o grija, capitan Mihalis, a zis invatatorul aratand nuiaua, asta-i unealta facatoare de oameni", scrie Nikos Kazantzakis in amintirea primei zile de scoala. Tovarasa noastra nu folosea nuia, ci o rigla lunga de lemn, cu muchiile tocite, dovada ca formase o sumedenie de oameni. In cateva saptamani, obiectul parelnic inofensiv ne devenise cel mai aprig dusman si nu stiu daca a scapat cineva de "mangaierea" lui. Ori de cate ori incalcam regulile, invatatoarea ne ridica in picioare, lua rigla de la tabla si ne pe-depsea cu cateva linii la palma, in functie de gravitatea poznei. Pedagogic sau nu, gestul prindea de minune si normalitatea era reinstaurata in chip miraculos. Rigla aceea, blestemata si ostila, "ne-a invatat ca suferinta e calauza care ne insoteste in urcusul care transforma animalul in om", cum constata si "Marele Cretan".
"Sa-l bateti si sa scoateti om din el !", suna cel mai adesea indemnul parintilor adresat dascalilor si pedagogia romaneasca s-a bazat vreme indelungata pe corectia corporala. Intre timp, noua pedagogie a inlaturat stravechea metoda de educatie, considerand-o barbara, dar a permis introducerea drogurilor in scoli si licee, caci despre tutun si alcool nici nu mai vorbesc, ele fiind deja obisnuinte in institutiile de invatamant gimnazial.
