Si totusi, de ce protocronismul? Aceasta e intrebarea ce persista dupa lectura cartii Alexandrei Tomita, care constituie, fara indoiala, una din revelatiile critice ale anului trecut.
Daca protocronismul a fost o simpla incropeala ideologica, atunci de ce a mizat Partidul pe un competitor care se arata din capul locului perdant? Apoi, daca intreprinderea protocronista era de la bun inceput falimentara, atunci cum se justifica polemicile pe care ea le-a provocat in lumea literara romaneasca de-a lungul a mai bine de un deceniu? In fine, daca protocronismul a fost doar un paravan al ceausismului, atunci cum se explica adeziunea - fie si temporara - a unor intelectuali respectabili precum Adrian Marino sau Nicolae Balota la premisele gruparii?
Cred ca raspunsurile la aceste intrebari sunt de cautat in faptul ca, cu toata valoarea lui euristica precara, protocronismul a reprezentat un real focar de atractie pentru intelectualitatea romaneasca din deceniile opt si noua. Iar aceasta atractivitate vine din aceea ca protocronismul vulgarizeaza - e drept, adesea pana la caricatura - doua din conventiile "tari" ale existentei sociale, care vizeaza atat coeziunea comunitatii ca atare, cat si functionarea practicilor discursive in cadrul ei.
Prima dintre acestea o constituie etnocentrismul, pe scurt tendinta oricarei colectivitati de a-si afirma identitatea (si, nu mai putin, superioritatea in raport cu celelalte). Impulsul amintit nu este doar o practica protocronista, ci caracterizeaza orice comunitate etnica (si, prin extensie, sociala, politica sau profesionala). Dar asta inseamna oare ca protocronismul e un fenomen cultural firesc, ca orice etnocentrism isi cuprinde partea sa de protocronism?
Cat ma priveste, cred ca o asemenea extindere a conceptului este contraproductiva si ilegitima, vadind ea insasi o tendinta protocronista (atat in spiritul, cat si pe placul sustinatorilor doctrinei). Si aceasta intrucat diferenta pe care o comporta protocronismul (romanesc) in raport cu etnocentrismul este ca, daca in cazurile asa-zicand normale identificarea diferitelor precursorate in varii epoci e menita sa legitimeze o anumita comunitate, in protocronism lucrurile stau exact pe dos: comunitatea e cea chemata sa legitimeze o anumita epoca - Epoca de Aur, fireste.
De altfel, observatiile privind resemantizarea mitologemelor etnice si subordonarea lor fata de imaginarul politic ceausist constituie punctul forte al "dosarului" intocmit de Alexandra Tomita, care intelege protocronismul drept "o constelatie (cluster) de motive si structuri mitologice, produse/incurajate sa se produca de catre propaganda comunista" (p. 13). La fel de competente mi s-au parut, apoi, analiza rolului jucat de Edgar Papu in lansarea si dezvoltarea conceptului (soldata cu demistificarea presupusei inocente a parintelui protocronismului), identificarea mizelor politice si culturale aflate in joc, precum si studiile referitoare la "cazurile" Norman Manea, Gogu Radulescu sau Monica Lovinescu. Toate acestea se sprijina pe o baza de date aproape ireprosabila si beneficiaza de ample reconstituiri ale contextelor aferente.
Ajungem astfel la cea de-a doua vulgarizare pe care a intreprins-o protocronismul si care vizeaza sincronismul insusi. In fond, oricat s-au ferit amandoua grupurile de o asemenea identificare, protocronismul se construieste pe platforma sincronismului, omologandu-si "valorile" tot prin logica genului proxim si a diferentei specifice (adica sincronism & diferentiere). Fireste, asta nu inseamna ca cele doua directii ar fi echivalente: caci, in timp ce sincronismul este o teorie care scoate din datele variabile pe care le primeste rezultate la fel de variabile, protocronismul e o teza care, operand cu teoria sincronista si mizand, prin chiar natura ei, pe niste rezultate invariabile (superioritatea culturii romane), se vede nevoita sa-si inventeze datele. Insa esential este ca atat sincronismul, cat si protocronismul folosesc acelasi mecanism explicativ.
Consecintele acestei afinitati au fost nefaste pentru ambele grupuri. Pentru protocronisti, pentru ca le lipsea principiul legitimator, adica atat de clamata "metoda". In fond, astfel se explica variatiile de atitudine ale sincronistilor fata de Lovinescu: elogiat ca precursor iluminat, in '71-'73, de catre Zamfirescu si Papu, contestat de aceiasi in '77 (anul declansarii ofensivei protocroniste) si "recuperat" prin mistificare (cu precadere in anii '80) de catre Ungheanu si Purcaru, ca precursor cam vetust, dar animat de bune intentii. Pe de alta parte, analogiile teoretice nu erau prea confortabile nici pentru sincronisti. De altfel, acesta este motivul pentru care antiprotocronistii au preferat sa ignore eforturile protocronistilor decat sa intre in polemici cu ei: "teoria" protocronista sau, daca vreti, "noua metoda critica" nu putea fi combatuta pentru ca ea nu era nici teorie, nici metoda. Astfel incat, intr-o confruntare critica, "sincronistilor" nu le ramanea decat sa conteste "datele" - pe fiecare in parte. Cum, de altfel, au si facut, insa intermitent, de vreme ce alternativa ar fi fost un razboi de uzura interminabil si, probabil, inutil.
Cu toate acestea, nu cred ca operatia cu pricina ar fi fost la fel de inutila si in cazul Alexandrei Tomita. Dimpotriva, cred ca volumul ei ar fi castigat mai mult prin cateva close-reading-uri (meta) critice ale textelor protocroniste de prim-plan (macar Din clasicii nostri si Via Magna), care sa deconstruiasca strategiile de lectura si sa dea pe fata cartile masluite. Din pacate, tocmai acesta este lucrul care lipseste cu desavarsire din O istorie "glorioasa". Exemplara sub raportul contextualizarii si ca radiografie a imaginarului colectiv, cartea Alexandrei Tomita ramane insa deficitara pe latura strict literara.
Alexandra Tomita, O istorie "glorioasa". Dosarul protocronismului romanesc, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2007, 368 p.
