Intre vecinii imperiali ai Romaniei lui Carol I, Rusia era cel mai important. Asa fusese si inainte de 1866, asa a fost si dupa 1914. In 1792, Rusia a ajuns granita in granita cu spatiul romanesc, adica a devenit, cum spunea Take Ionescu in 1891, "dusmanul natural" al acestui spatiu, in timp ce politica externa a romanilor a devenit "politica fricii".
Frica de intentiile expansioniste ale Rusiei spre Balcani. De atunci inainte, toate actele importante de politica externa ale romanilor au fost dictate - cum sunt si astazi - de miscarile Rusiei inspre vestul si sud-vestul granitelor sale europene.
Toata domnia lui, Carol I a fost extrem de preocupat de ceea se intampla in necuprinsul slav de la Rasarit. Si domnia fiindu-i indelungata, Carol a avut prilejul sa-i cunoasca pe trei dintre tarii Rusiei: Alexandru al II-lea, Alexandru al III-lea si Nicolae al II-lea. Cu toti a cautat sa intretina legaturi. Mai curand de reciproca acceptare decat de prietenie.
Cu Alexandru al II-lea a avut multa corespondenta la inceputul domniei sale, incurajat si de Bismark, al carui indemn chiar era de a se casatori cu o printesa rusa. "Tarul reformator" ii dadea mai tanarului sau vecin sfaturi de reformare a statului, iar odata cu redeschiderea crizei orientale in 1876, se arata interesat de Romania, pozitionata cum era in calea armatelor rusesti in drumul lor spre Peninsula Balcanica. Acest interes reiese si din scrisorile tarului catre Carol, nu doar din politica lui Gorceakov, ministrul rus de externe. Tonul scrisorilor este cam de sus si nu-i asa doar din cauza diferentei de varsta dintre cei doi suverani (21 de ani).
Preocupat de colaborarea cu armatele tarului pentru obtinerea independentei, Carol se arata retinut. Abia in starea de tensiune de dupa Pacea de la San Stefano, din 1878 - prin care Romaniei i se ia din nou sudul Basarabiei -, atunci cand Alexandru ameninta cu dezarmarea armatei noastre, Carol ii raspunde mandru ca "armata care s-a luptat la Plevna sub ochii imparatului si ai Altetei Sale Imperiale va putea fi zdrobita, dar nu va reusi niciodata sa o dezarmeze."
Cuvinte potrivite, rostite de un principe amenintat cu ocuparea Bucurestiului si care isi retragea armata intr-un dispozitiv pe linia Calafat, Craiova, Pitesti, Targoviste, pentru a face fata trupelor ruse. Noroc cu Congresul de la Berlin, care chiar daca nu i-a redat Romaniei Basarabia de Sud, a asezat Rusia la locul ei in Europa. In timpul Razboiului ruso-romano-otoman, Carol l-a intalnit pe tar la Ploiesti, pe 26 mai 1877, si i-a propus acestuia participarea armatei romane la razboi; l-a intalnit si a doua zi, cand Alexandru i-a facut o vizita protocolara la Bucuresti; si l-a intalnit la Gorni-Studen, pe 16 august 1877, cand Carol a preluat comanda armatelor ruso-romane care asediau Plevna. Discutia celor doi suverani s-a desfasurat in franceza, pe care tarul o vorbea fluent, ca si germana, de altfel.
De teama Rusiei - si nu doar pentru ca asa il indemna sangele german din vinele sale - Carol a impins Romania spre o alianta cu Puterile Centrale, care s-a si realizat in 1883, adica la doi ani dupa moartea violenta a lui Alexandru al II-lea, ucis de o bomba pe digul canalului Ecaterinskaia din Sankt-Petersburg, intr-o zi de 13 (1/13 martie 1881). Printesa Dolgoruki, tanara sa sotie morganatica (se casatorisera cu un an mai inainte), avusese o presimtire si il sfatuise pe tar sa ocoleasca strada Malaia Sadovaia, unde credea ea ca il pandesc atentatorii (si il pandeau si acolo...). Tarul a plecat pe Ecaterinskaia... Asa a fost sa fie. Nu te poti opune destinului. "Foarte bulversat", noteaza Carol in Jurnalul sau, cand afla vestea de la Ion Grigore Ghica, ministrul nostru plenipotentiar la Sankt-Petersburg.
Moartea tarului a fost deplansa si la curtea domneasca de la Bucuresti, care a amanat serbarile proclamarii regatului din respect pentru doliul rusilor. Erau momente in care Carol se felicita ca domnea peste o tara unde putea merge la plimbare singur pe strada.
