Stele palide

De doua luni, mii de afise rosii aratand ca acelea care de obicei anunta spectacole de orice fel - numai cu valente culturale nu - au impanzit Bucurestiul, determinandu-i chiar si pe cei mai indiferenti dintre noi sa afle ca "Stelele Baletului Operei din Paris" vin in Capitala.
Recunosc ca am pornit spre Sala Palatului cu un oarecare scepticism, gandindu-ma cum se impaca un astfel de afis cu patronajul Ministerului Culturii si Cultelor si Ministerul Afacerilor Externe si cu anul francofoniei. S-au pacalit sau nu cei care au dat intre 60 si 350 de RON pe bilet ? Din fericire (sau din nefericire) raspunsul nu este nici alb, nici negru, ci se incadreaza intr-o medie gri.
Este evident ca nu vedem zi de zi la Bucuresti astfel de ansambluri, fie ele si "garnitura a doua", asa cum declara la conferinta de presa unul dintre organizatori. Se pare ca am avut oricum parte de o raritate, pentru ca singurul turneu intreprins de Baletul Operei din Paris in ultimii ani s-a petrecut in Rusia, acest grup de artisti pe care i-am vazut noi la Bucuresti fiind acelasi care a prezentat un spectacol similar la Belgrad in urma cu un an.
Daca, din cand in cand, aveam senzatia ca ansamblurile nu sunt chiar atat de diferite de ceea ce poate reusi baletul Operei bucurestene, trebuie sa recunoastem ca unele momente solistice au fost cu totul deosebite. Iar ceea ce vedem foarte rar la Bucuresti sunt tocmai acele formidabile coregrafii semnate de unele dintre cele mai mari nume ale genului - de la Rudolf Nureev la Georges Balanchine, Maurice Bejart sau William Forsythe.
Deja, in astfel de conditii, un arhicunoscut Pas de deux de Ceaikovski devine o opera de arta asupra careia publicul romanesc deschide ochii cu aviditate, privind delicatele si precisele evolutii ale cuplului de solisti cu o admiratie nedisimulata.
Momentele clasice in coregrafia lui Rudolf Nureev, respectiv fragmente din actul III din Raymonda de Glazunov si actul I din Don Quijote de Minkus, ne-au incantat in mod deosebit prin prisma costumelor de un autentic rafinament (si ne referim inclusiv la costumele ansamblului), un alt element emotionat fiind apelul la elevi ai Liceului de coregrafie "Floria Capsali" din Bucuresti, pentru care faptul ca s-au aflat pe aceeasi scena cu Baletul Operei din Paris va ramane pentru mult timp un eveniment.
Intreaga desfasurare a numerelor alese a avut ca scop - atins, cu siguranta - panoramarea principalelor orientari stilistice prezente in repertoriul Baletului Operei din Paris, de la optiunea aparte asupra Studiilor de Czerny (dupa Harold Lander), pana la muzica traditionala indiana pusa in scena in viziunea coregrafica a lui Maurice Bejart (a carui companie am mai vazut-o la Bucuresti si o vom revedea la Festivalul "Enescu" din 2007), trecand prin cele doua "clasice" de anvergura pe care le-am amintit mai sus. Unul dintre cele mai intense si emotionante momente a fost Pas de deux de Ceaikovski, in coregrafia lui Balanchine, plin de vitalitate si intensitate a miscarii. Punerea in pagina a piesei a fost asigurata de catre cuplul Nolween Daniel-Mathieu Ganio, cu suplete si caldura, chiar daca amplitudinea gestului coregrafic in pasajele de virtuozitate lasa de dorit.
In general, si acest lucru s-a resimtit si in reactia doar amabila si prea putin entuziasta a publicului, acea scanteie, acea stralucire care sa duca publicul la starea de gratie a uitarii de sine, pe care - nu-i asa - doar niste adevarate stele ale baletului o pot oferi, au lipsit aproape cu desavarsire. Aspectele cu adevarat valoroase, desi prezente uneori, trebuiau cautate intr-un exercitiu de atentie la care publicul, minunatul nostru public, nu merita sa fie supus.
Daca Scena balconului din Romeo si Julieta de Prokofiev, in coregrafia lui Mac Millan, sensibil intruchipata de Myriam Ould Braham si Stephane Bullion, a avut un ecou mai mic in fata publicului bucurestean, aceasta nu s-a datorat atat evolutiei celor doi, cat comparatiei inerente cu versiunea Alina Cojocaru, care, in urma cu cativa ani, ne-a cucerit definitiv, determinandu-ne sa raportam orice alta "Julieta" la perfectiunea, fragilitatea si inefabilul pe care ea le-a conferit rolului.
Aspectul dansului modern si coregrafia lui William Forsythe - cu un scurt fragment din In The Middle ... Somewhat Elevated - ne-a adus in sfarsit intalnirea cu steaua Maria Agnes Gillot (pentru ca denumirea de stea - sau etoile - chiar exista in Baletul Operei din Paris). Intr-adevar, se poate vorbi despre o aparitie impresionanta in cazul acestei balerine cu un fizic si o expresivitate corporala cu adevarat particulare. Din pacate, din punct de vedere estetic, trecerea de la Prokofiev la momentul coregrafic in care a evoluat Maria Agnes Gillot a fost guvernat de o logica cel putin stranie.
Tempo-urile prea lente ale suportului muzical, lipsa totala a decorului, scenografia si regia de lumini minimaliste, senzatia de fragilitate a unui discurs coregrafic epurat de elemente cu adevarat dificile i-au trimis cu gandul pe cei mai optimisti dintre noi catre viziunea cosmogonica eminesciana. Pentru ca si dupa acest spectacol, lunga ramane calea pana la lumina adevaratelor stele ale baletului din Paris.