Imaginea culturii romane in lume, mai cu seama in Occident, este o problema la fel de mare pentru diriguitorii culturii din Romania, pe cat este de falsa aceea a mult ravnitului Premiu Nobel, care se incapataneaza sa nu vina la noi.
Prima chestiune, cea a Premiului Nobel, este, dintr-o perspectiva rece, seaca, manageriala, pusa in termeni neadecvati. Exista, de altfel, destule similitudini intre aceasta problema si cea a sistemului educational din Romania. Avem cativa olimpici care iau o multime de premii la concursurile internationale, dar acestia concureaza si castiga in ciuda sistemului educational din care provin. Ei nu sunt embleme ale acestui sistem de mult depasit, performantele lor datorandu-se doar capacitatii individuale si generozitatii, aproape de neinteles pentru acest context, a unor profesori.
Cu Premiul Nobel, lucrurile sunt pe aproape. Daca cineva (Cartarescu, sa zicem) va obtine candva mult ravnita distinctie, atunci el o va face in ciuda sistemului cultural din care a evadat periodic si foarte bine a facut.
Nu cu mult e diferita situatia "promovarii" culturii romane in lume. Nu este vorba ca nu am avea ce sa exportam, ce sa aratam. Si nici nu e vorba despre faptul ca nu ar fi bani pentru actiuni de promovare. De aratat, cu siguranta ca avem. Exista si bani. Ce ne lipseste, ce lipseste celor care impart acesti bani este imaginatia de a-i cheltui.
Voi da numai un exemplu. Institutul Polonez din Romania e plasat intr-o cladire cu numai cateva incaperi si are angajati o mana de oameni. Cu toate acestea sau, poate, tocmai de aceea, bilantul anual al acestui institut este impresionant. Nu am vrut sa aduc in discutie exemplele Consiliului Britanic sau al Centrului Cultural Francez - tocmai pentru ca aceste institutii sunt adevarate uzine culturale.
Institutul Polonez din Romania nu are foarte multi bani. Cei care il conduc stiu insa cum sa ii cheltuiasca. Prin comparatie, ceea ce face acest institut in Romania cu imaginea culturala a Poloniei, abia daca Romania reuseste sa faca in cateva zeci de tari la un loc.
E foarte simplu si dureros in acelasi timp. Romania nu stie, nici in domeniul culturii, ce inseamna o abordare exclusiv institutionala. E mult mai simplu sa pastoresti si sa perpetuezi un sistem clientelar si amatoristic. Dar si mai pagubos.
