Am auzit deseori vorbindu-se despre dependenta de tutun, de alcool sau, mai rau, de droguri. Exista si alte feluri de obisnuinte, mai putin nocive, chiar daca se transforma in manii, cum ar fi colectionarea a tot felul de obiecte. Dar apar si altele, ceva mai obisnuite si nu tocmai lipsite de riscuri. Traim intr-o lume a concurentei acerbe, in care performanta personala devine sinonima cu realizarea unei cariere. Astfel a aparut dependenta de munca, iar celor dominati de simtul datoriei americanii le-au gasit si un nume, workaholics, dupa cum cei stapaniti de alcool se numesc alcoholics.
Majoritatea psihologilor sunt de parere ca orice forma de dependenta este un fel de boala. Workaholicii cred ca daca nu muncesc, daca nu fac ei totul, intregul esafodaj se duce de rapa. De cele mai multe ori, termenul descrie o persoana energica, dedicata muncii in cea mai mare parte a timpului, in detrimentul vietii personale sau al celei familiale.
Termenul a aparut in 1971, odata cu lucrarea lui Wayne Oats Confessions of a Workaholic. In anii '90 a fost folosit asiduu, odata ce preocuparea pentru grijile si temerile omului modern a inceput sa ia amploare. Este greu de spus daca a fost adoptat de comunitatea stiintifica, pentru ca lipsesc studiile de referinta pe aceasta tema. Cuvantul pare a fi mai degraba unul jurnalistic, popular, decat unul riguros stiintific. Si totusi el acopera o realitate. Daca, in sensul cel mai obisnuit, serviciul consta in desfasurarea unei activitati pentru a avea din ce sa traiesti, in cazurile extreme, munca a ajuns sa inlocuiasca vise si fantezii, ba chiar existenta unei familii sau a unei relatii apropiate. In lumea marilor companii s-a nascut conceptul potrivit caruia succesul este noul sex.
Pe undeva s-a creat chiar o stare de alerta: la New York au loc zeci de seminarii menite a-i face pe oameni sa-si incetineasca ritmul de viata si, implicit, de lucru. In Japonia, unde exista un adevarat cult al muncii, apar si victime ale acesteia: angajati care mor din cauza suprasolicitarii. Niponii numesc acest tip de moarte karoshi.
Toate bune si frumoase, imi veti spune, dar ce au toate acestea cu noi? In afara de o victima nefericita a unui astfel de sindrom, despre care ziarele au scris la vremea cuvenita, nu am prea auzit sa munceasca lumea pe branci pe meleagurile mioritice. Santierele noastre, drumurile in lucru, strazile in curs de asfaltare sunt locuri vesele de adunare a unor camarazi care considera locul de munca un teren de intalnire unde sa-si bea cafeaua, sa guste o maslina, o slaninuta si, de ce nu, sa bea o bere, doua sau trei. Emblematic pentru interesul scazut fata de efortul sustinut a ajuns bietul Dorel, victima inocenta a constiinciozitatii si ciuca sarcasmelor colegilor sai, ocupati cu eterna sticla de coniac sau de vodca. Dar nici Dorel nu pare pandit serios de karoshi. Uitati-va mai atent cum isi face treaba si ce se alege de ea.
