Până la sfârşitul lunii aprilie 2021, România trebuie să trimită la Bruxelles Planul Naţional de Rezilienţă şi Redresare, pentru care ar trebui să primească finanţări de 30 mld. euro. Aceşti bani sunt în paralel cu fondurile europene, care au ajuns la a treia perioadă bugetară 2021-2027. Mulţi spun că acum ar fi o şansă istorică de recuperare, măcar şi parţială, a decalajului dintre România şi ţările din zona euro.
Întrebarea este însă, având experienţa celor 14 ani de absorbţie a fondurilor europene, în ce măsură vor putea aceşti bani cu adevărat să schimbe ţara în condiţiile în care mecanismul anterior, aşa cum a funcţionat, nu a adus rezultate concrete, spre exemplu în infrastructură, sănătate şi educaţie.
După 14 ani de la aderare, în care în România au intrat sume nete de zeci de miliarde de euro de la UE, cel puţin pe hârtie, nu avem o autostradă de la est la vest completă şi una de la nord la sud sau o cale ferată terminată pe aceste axe, şi nici spitale şi şcoli noi la standarde occidentale.
Mecanismul fondurilor europene clasice este de aşa natură încât nu se finanţează pur şi simplu deficitul bugetar al statului dacă pentru acesta se poate demonstra că banii au mers în cheltuieli de infrastructură, ci se depun proiecte, uneori între instituţii care au birouri în aceeaşi clădire, iar proiectele sunt trimise înapoi din diverse cauze şi tot aşa, iar rezultatul se dovedeşte o Fata Morgana.
Inclusiv Uniunea Europeană şi-a asumat că mecanismul este prea complicat şi a reuşit în 2020, anul pandemiei, să treacă peste toate procedurile anterioare şi să elibereze bani pentru ţările lovite de criză într-un mod mult mai flexibil, pentru ajutoarele de şomaj tehnic, sectorul medical şi pentru finanţarea IMM-urilor.
Astfel, în PNRR sunt două noutăţi majore.
În primul rând, orice investiţie făcută după 1 februarie 2020 şi care îndeplineşte criteriile acestui plan - de accelerare către o economie verde, de digitalizare, de redresare - va putea fi decontată de Comisia Europeană din banii alocaţi în PNRR. Cu alte cuvinte, dacă o primărie a făcut o grădiniţă după 1 februarie 2020, o va putea deja deconta din bani europeni. Aceasta este o schimbare majoră şi nu este foarte clar câţi din reprezentanţii autorităţilor locale şi centrale ştiu că pot acum deconta investiţiile deja realizate, deci investiţii făcute înainte de aprobarea PNRR.
Deci nu mai e nevoie de o aplicaţie, de un apel de proiecte, de un schimb de hârtii cu autorităţile de management ca la fondurile europene clasice, ci pur şi simplu te duci cu investiţia făcută şi ceri decontul. Aceasta este valabil, din ce spun europarlamentarii români de la Bruxelles, şi pentru companii. De fapt, acest mecanism ar fi trebuit instaurat încă de la început. Dacă o companie sau o instituţie publică face din fonduri proprii sau împrumutate de la bănci o investiţie şi aceasta se potriveşte cu criteriile Uniunii Europene, atunci să fie decontată în proporţie de măcar 50% dacă nu 100%. Avantajul beneficiarului este că o poate lua de la capăt cu o altă investiţie necesară, iar avantajul UE este că decontează ceva ce vede realizat şi nu precum cele cinci bazine termale ale Elenei Udrea din Mangalia care sunt şi acum în paragină.
A doua mare schimbare este că banii pentru infrastructură sunt daţi direct de Comisia Europeană către guverne, deci este luată de la nivelul autorităţilor de management din cadrul ministerelor decizia de a rambursa aceşti bani pentru cheltuielile unor beneficiari precum Compania Naţională de Drumuri sau CFR SA. Guvernul va trebui să sumarizeze toate proiectele de infrastructură pentru care vrea să obţină finanţare şi să trimită această listă la Bruxelles în forma finală a PNRR. Probabil că s-a luat această decizie pentru a accelera investiţiile, care ar trebui să fie gata în următorii trei ani. Se mai cere ca investiţia să fie calculată în aşa fel încât să fie finalizată în următorii trei ani, altfel nu va fi inclusă în planurile de finanţare, iar acum întrebarea este ce modalităţi vor fi găsite pentru a căpăta finanţare pentru proiecte precum cele de mari autostrăzi sau căi ferate care sigur durează mai mult de trei ani.
În aceste momente, orice autoritate publică, companie naţională, inspectorat, agenţie sau administraţie care vrea finanţare de la UE ar trebui să fie în febra evaluărilor de proiecte posibile şi a descrierii lor pentru includerea lor în PNRR.
Pentru România, care are deja dificultăţi majore în atragerea fondurilor europene, mai ales pentru infrastructură, e ca şi cum dintr-odată materia de examen s-ar dubla şi perioada de sesiune s-ar înjumătăţi.
Va fi în stare administraţia publică românească locală şi centrală să găsească şi să descrie în mod corespunzător proiectele pentru care să primească finanţare? Greu de crezut având în vedere experienţa anterioară. Însă, o şansă poate fi acum mai bună pentru că de partea cealaltă a mesei este acceptat faptul că e nevoie de o schimbare a mecanismelor şi de un acces mai simplu la bani. Va fi un test la fel de dificil ca cel din întreg anul 2020.
