Oameni care ne traverseaza viaţa (I). Cunoştinţe

Ne traversează viaţa o puzderie de cunoştinţe, o mână de amici,dar rămânem, spre finalul existenţei noastre, cu unul sau doiprieteni - şi asta dacă suntem nişte oameni fericiţi.

De ceva vreme, aş zice de o bună bucată de vreme, telefoanelemele sună rar, din ce in ce mai rar, emailurile sunt spam-uri,viruşi, oferte şi multe încercări de escrocare (cum sunt cele caremă anunţă că aş putea intra în posesia unei sume colosale cu atâtde puţin efort: să trimit datele personale şi un număr de cont),ieşirile la o terasă sunt planificate, punctuale ca o obligaţie deserviciu (multe dintre ele chiar asta fiind).
Conjunctura socială, vremurile pe care le trăim nu încurajeazăgratuitatea dialogului, gesturile fără pragmatism. Sărăcia sufocăentuziasmul, bucuria de a te lega emoţional de alţi oameni, strângede gât pornirea din inimă şi lasă loc liber raţionamentelor logice:nu numai mesajul are o funcţie practică, dar şi fiecare cuvânt esteales pentru a potenţa, pentru a maximiza realizarea scopului.
M-am obişnuit cu aşa ceva. Ţin telefonul mobil pe silent, iar"fixului" abia îi mai aflu utilitatea după ce şi mama s-a stins,computerul mă fereşte de pălăvrăgeală, primind sau trimiţând mesajecât mai scurte, la obiect, încheiate cu formule convenţionale.Toate acestea sporesc pustiul din juru-mi, fără să îmi creeze stăride frustrare şi de revoltă. Dimpotrivă, viaţa pare un picuţ mailiniştită, mai bine tocmită, ferită de surprize, deci de aşteptărientuziaste sfârşite în gol. Mă aflu mereu în postura naratoruluidin "Craii de Curtea-Veche" care doar văzând slova de pe scrisoareaabia primită ştie ce conţine aceasta. Sunt convins că şi reciprocae adevărată şi în multe cazuri adresanţii misivelor mele ştiu dedinainte ce conţin ele.
Acesta e cercul de cunoştinţe şi el restrângându-se parcă zi de zi:oameni care au nevoie de tine sau tu de ei. Raporturile sunt, încele mai multe cazuri, civilizate, serviciile-s reciprocavantajoase (există o grijă aproape obstinată ca să nu dai, darnici să nu primeşti mai mult ori mai puţin decât ai dat sau aiprimit), mizele nu sunt mari - mărunţişuri adesea, dar acelemărunţişuri care îţi întunecă viaţa (când nu le poţi rezolva) sauţi-o luminează (când le-ai soluţionat).
În vremea când mă găseam jurnalist de prima linie - nu de birou -,cunoştinţele mele sporeau cu fiecare deplasare într-un ritmameţitor. Erau oameni despre care scrisesem, oameni pe care îicunoşteam în diverse împrejurări, cititori ai ziarului şi, nu înpuţine cazuri, ai cărţilor mele. Pe de o parte, era un sentimentplăcut când îi reîntâlneam în aceleaşi locuri sau împrejurări,pentru că reuşeam să mi-i amintesc, iar pe de altă parte, dedisconfort şi chiar de panică atunci când îi întâlneam în alt loc:nu ştiam cine sunt, cum îi cheamă sau ce anume mă leagă de ei. Îmipusesem la cale o întreagă strategie de a tatona terenul cuîntrebări suficient de generale cât să fie bune pentru oricine "Cemai e pe la voi?", "Ce mai fac amicii?", "Merge, merge treaba, cenoutăţi mai sunt?"
Nu ştiu dacă eram foarte abil sau ei se făceau, civilizat, că nupricep încurcătura în care mă aflam, dar niciunul nu mi-a zis-o pede-a dreptul "Hai, domnule, că nu îţi mai aduci aminte, suntcutare, ne-am cunoscut în cutare împrejurare".
Prea marea mea disponibilitate - izvorâtă din încercarea de a trecede la cunoştintă la amic - mi-a adus însă pe cap un personaj carem-a lecuit. Omul venise la redacţie cu o problemă într-adevărdramatică: fusese dat afară din serviciu, cu litera i (abaterifoarte grave, ceea ce practic îi bara drumul spre o altă angajare).Motivul: i se găsise în vestiar o cutie de chibrituri, iar fabricade medicamente şi-aşa cu regim special privind P.C.I-ul (PazaContra Incendiilor) era sub teroarea unui abia stins foc, ce ar fiputut arunca în aer nu numai laboratoarele, dar şi multe blocuridin jur. Era un pretext şi o înscenare, avea să îmi spună el şi euaveam să aflu printr-o investigaţie că aşa era: secretarulcomitetului de partid se răzbunase pe el pentru că nu vrusese săducă o pancartă la nu ştiu ce demonstraţîe.
Am reuşit să-i fac omului dreptate, mergând până la colegiul decontrol muncitoresc, omul a fost reprimit, dar l-am sfătuitprieteneşte ca după câtva timp să încerce să-şi găsească de muncăîn altă parte. Era clar că i se va face viaţa un calvar. N-a vrut.Aşa că a revenit peste vreo lună, poate două, tot cu desfacereacontractului de muncă. I-am zis că nu-l mai pot ajuta, mai ales că,de data asta, chiar îl prinseseră cu ceva foarte clar. "Ţi-ai făcuttreaba cu mine, că am auzit că ai luat o grămadă de bani pe anchetaaia, şi acum nu vrei să mă mai ajuţi!"

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat al Facultăţiide Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureat al AcademieiRomâne (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de proză i-au fostpremiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul"Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLER pentrujurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica "Reportaj",în Ziarul de Duminică.
Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor dinBucureşti.