♦ Marele val verde de investiţii în domeniul energiei regenerabile, care ar trebui ca pe termen lung să ducă la scăderea facturilor, devine treptat un mare blocaj verde ♦ Problema este că în timp ce România bate pasul pe loc, vestul Europei, dar şi state din regiune merg cu acceleraţia la podea, iar această diferenţă de viteză se va vedea exact unde doare mai tare, în facturi
Datele de pe site-ul Transelectrica arată că la finalul lunii aprilie România avea proiecte solare cu o putere instalată de 1.626 MW şi eoliene de 3.027 MW. Situaţia este aproape nemodificată de la începutul anului. Dar mai grav este că nici faţă de ianuarie 2023, lucrurile nu au progresat, cei câţiva zeci de megawaţi montaţi fiind departe de miile de megawaţi la care România visează şi care ar trebui să ducă la scăderea facturilor la energie. Până atunci, România continuă să defileze cu unele dintre cele mai mari preţuri la energie din Europa. Ieri, de exemplu, energia spot costa aici 119 euro/MWh, doar Ungaria şi Serbia având preţuri mai mari. Spre vest, în Germania energia se tranzacţiona cu 78 de euro/MWh, în timp ce Franţa, care se bazează pe energie nucleară, avea un preţ de numai 46 de euro/MWh. Ministerul Energiei, Transelectrica şi Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE) nu au furnizat până acum explicaţii clare privind motivele care au stat la baza creşterii preţului energiei din România, fenomen vizibil de mai bine de o lună.
„Proiectele de energie verde se confruntă cu întârzieri severe“, se arată într-un studiu realizat de Zeigo, parte a Schneider Electric, compania care livrează software în zona sustenabilităţii pentru clienţii săi. „Fondurile europene şi schemele suport prin Contracte pentru Diferenţă (CfD) întârzie să îşi producă efectele. Astfel, proiectele de energie verde din România nu trec mai departe de securizarea conectării la reţea. Proiectele care sunt mai avansate nu sunt eligibile pentru schema de CfD. Cu multe proiecte care sunt la stadiul de RtB (ready to Build), dezvoltatorii se uită către instituţiile de credit, dar care în mod normal cer existenţa unor PPA-uri (contracte pe termen lung)“, se mai arată în studiul Zeigo.