Inteligenta expandata

Umanizarea e rezultatul unui proces. Nu clipa este cheia acestui proces, ci durata. Momentele de mare inspiratie si stralucire isi au locul in arta, nicidecum in scenariul trudnic si tenace care ne-a ridicat in doua picioare, pentru ca in cele din urma sa ne permita pana si extravaganta de a ne desprinde cu totul de pamant.

Cand spui durata, esti tentat sa operezi cu o notiune abstracta. E mai greu sa constientizezi efectiv continutul ei material, supus miscarii si schimbarii. Sa vizualizezi lantul catorva mii de generatii venind din ultimele patru sute de secole, sa zicem, ca sa nu mergem in urma chiar pana la cifra de 200.000 de ani pe care ii admite stiinta ca reper pentru aparitia oamenilor moderni. Admit ca rezultatul unui asemenea efort al imaginatiei e derutant.

Abstractiunile nu dor, nu lasa urme in registrul sentimentelor profunde, pot cel mult sa impresioneze prin conventii matematice precum numar, dimensiuni, cantitate. Chiar si navigand printr-un asemenea domeniu imaterial te poate apuca ameteala, e adevarat. insa vecinatatea notiunilor generale si a simbolurilor iti protejeaza, totusi, constiinta de socurile intalnirii sale cu presiunea enorma a acestei avalanse de fapturi omenesti derivate una din alta si multiplicate pe parcursul ontologiei speciei, pana la oceanul uman pe care il suporta contemporaneitatea.

ancerc sa nu ma las coplesit de tentatia de a proiecta asupra tuturor generatiilor anterioare continutul dramatic - chiar tragic, ar spune unii filozofi mai categorici decat mine - pe care il observam cu usurinta la generatia noastra si la inca vreo doua ce ne sunt cunoscute printr-o experienta oarecum nemijlocita. Un asemenea exercitiu de luciditate m-ar conduce inevitabil la constatarea ca, in tot acest lant de sute si mii de generatii, n-a existat nici macar una singura care sa nu fie de sacrificiu. Ca sacrificiul acesta continuu este rolul incredintat de destin fiintei umane ca pret, niciodata platit integral, pentru sansa de a fi castigat inteligenta de tip rational, care-l distinge si totodata il separa de celelalte specii vanturate pe scena terestra, in dimensiunile ei spatiala si temporala.

Se intelege de la sine ca acest proces al iluminarii launtrice a fost unul treptat, nelipsit pesemne de bajbaiala si de rateuri, ca orice alta trasatura experimentata de lumea vie. Evolutionistii il leaga - nici nu se putea altfel - de evolutie, de puterea de adaptare la mediu si de capacitatea de a raspunde cat mai corect problemelor si sfidarilor ridicate de universul in continua schimbare si el. Trezirea ratiunii si dezvoltarea ei pana la stadiul actual sunt, in aceasta optica, rezultate spectaculoase ale schimbarilor produse in fondul genetic al omului. Iar cel mai evident rezultat este, poate, tocmai acest creier mare si complicat, care ne permite sa privim si sa simtim lumea in felul nostru propriu, ba chiar sa si meditam nu intotdeauna prietenos asupra ei, construind-o si altfel de cum se construieste ea singura de-a lungul erelor si eonilor.

an multitudinea genelor ce ne constituie, exista doua care se fac responsabile de cresterea in dimensiune a creierului. Savantii le leaga debutul activitatii de momente distincte din istoria speciei umane. Gena microcefalina ar fi suferit variatii semnificative in urma cu 37.000 de ani, cand apar in cultura omului primele inclinatii artistice si muzicale, precum si cele mai vechi unelte. Cealalta gena ajunsa sub cercetare speciala la Universitatea din Chicago si-a inceput influenta benefica acum sase mii de ani, asadar in perioada istoriei propriu-zise. Ea a starnit o veritabila explozie culturala, constand din trei descoperiri fundamentale pentru civilizatia omului: scrierea, agricultura si primele orase.

Teoria aceasta, numita modelul "ceasului molecular" al lui Lahn, are frumusetea ei si explica niste etape extrem de importante din evolutia speciei umane. Criticii ei se prevaleaza de faptul ca nu putem sti cu exactitate ce fac, cu adevarat, variatiile genetice. in cazul celor doua gene discutate aici, se stie insa precis ce nu fac, atunci cand functia le este afectata. Implicate categoric in cresterea creierului, inhibarea lor produce un tip de monstruozitate cunoscut sub denumirea de microcefalie. De unde si ipoteza ca, ontologic vorbind, abia din clipa norocoasei lor declansari a fost posibila cursa creierului uman spre dimensiunile si capacitatile sale actuale.

Poate si mai interesanta este o alta concluzie a teoriei lui Lahn: mutatiile genetice amintite n-au incetat. Cursa evolutiva a creierului nostru continua. Pe de-o parte, vestea e trista, fiindca ne zdruncina orgoliul de a ne sti ajunsi pe cea mai inalta culme a evolutiei, trezindu-ne dintr-un vis frumos, dar amagitor. Pe de alta parte, descoperirea mai e si nelinistitoare. Ne obliga sa ne imaginam din nou lantul acela cu mii de generatii, de data asta cladite dincolo de noi si deasupra noastra. O presiune nu mai putin teribila decat a trecutului. in prelungirea ei asteapta nu doar un creier mai mare, cu capacitati uluitoare, ci pur si simplu un om imprevizibil si necunoscut.

Cand isi figura martienii sub forma unor imense inteligente reci, egoiste, cu partea animala a organismului suprimata de insusi creierul lor aflat intr-o monstruoasa expansiune, H. G. Wells facea literatura, dar pleca de la aceeasi premisa a evolutiei pe care acum ne-o flutura pe dinainte, cu toata seriozitatea, insasi distinsa stiinta pura. Prin urmare, avem la ce medita!